Barocul… îndepărtat, dar atât de aproape Le baroque... éloigné, mais si proche

Barocul… îndepărtat, dar atât de aproape Le baroque... éloigné, mais si proche Victoria Melnic Vladimir Andrieş Academia de muzică, teatru şi arte plastice Str.A.Mateevici, 87, Chişinău, 2009, Republica Moldova vicamelnic@yahoo.fr L'article présente une incursion dans l'époque baroque - l'une des plus intéressantes périodes de l'histoire de la culture universelle. Les auteurs analysent l’étymologie du mot baroque; poursuivent l'évolution du terme et son extrapolation sur les domaines artistiques. L'art musical baroque est plein de symboles et d'emblèmes dans lesquels le contenu est encodé et que se refletent dans les figures rhétoriques - des formules rytmo-mélodiques stables avec un contenu spécifique fixe ; elles sont liées à la théorie des affects. Les auteurs révèlent les caractéristiques essentielles de la musique baroque: l’installation du système tonal, l’apparition de l’homophonie et l’instrumentalisme qui déterminent en grande partie l'aspect de la musique pour les époques prochaines. Baroc, retorica muzicală, teoria afectelor Baroque, rhetorique musicale, theorie des affects Epoca barocului este una dintre cele mai interesante epoci din istoria culturii universale. Dramatismul, intensitatea, dinamismul, contrastele ce o caracterizează, dar totodată armonia şi caracterul ei unitar şi integru atrag atenţia artiştilor şi cercetătorilor care mereu găsesc surse de inspiraţie şi teme de meditaţie în bogata şi variata moştenire a acestei epoci atât de apropiate spiritual de timpul nostru incert, hiperdinamic, aflat într-o permanentă căutare a stabilităţii şi ordinii. Barocul a însemnat punctul de pornire pentru arta şi cultura Timpului nou, astfel încât, după observaţia foarte justă a actorului rus O.Menşikov, “înţelegerea şi interpretarea corectă a acestei perioade permite descoperirea izvorului mai multor probleme ale culturii şi chiar mai larg, a lumii contemporane”1. Etimologia cuvântului a fost îndelung dezbătută. Există două versiuni2: potrivit uneia cuvântul provine de la portughezul barroco şi înseamnă o perlă de formă neregulată adusă pentru prima dată în Portugalia în sec.XVI. Conform celei de-a doua versiuni cuvântul baroc îşi trage începuturile de la italianul baroco care denumea ultimul mod a celei de a doua figuri ale silogismului în terminologia logicii scolastice. Ambele sensuri sunt reflectate în documentele timpului. Astfel, în prima ediţie a Dicţionarului Academiei3 cuvântul defineşte doar perlele neregulate (un colier de perle baroce); în ediţiile a treia (1740) şi a patra (1762) a aceluiaşi 1 http://menshikov.ru/theatre/k/k_161205.html 2 De fapt, aceste două versiuni pot fi considerate principalele, însă în diferite izvoare mai sunt consemnate şi altele: de la alt cuvânt italian barocco care înseamnă brutal, neîndemânatic, fals; de la cuvântul francez baroque care înseamnă bizar, ciudat; de la numele pictorului italian Federigo Barrocco (1526 – 1612). Despre această ultimă versiune scrie, de exemplu, M.Nicolescu în carte sa dedicată creaţiei lui Handel (vezi: Nicolescu M., Handel, Bucureşti, 1963, nota 1 din pag.5). 3 Dictionnaire de l'Académie Française. Première édition, 1694, p.84. calea de acces: http://portail.atilf.fr/dictionnaires/ACADEMIE/PREMIERE/search.form.fr.html dicţionar4 alături de prima semnificaţie apare încă una figurată care înseamnă neregulat, bizar, inegal (spirit baroc, expresie barocă, figură barocă); referitor la sensul ei în arhitectură, Enciclopedia lui Diderot (1750) conferă noţiunii sfera “neobişnuitului”, a “bizarului” şi a “excentricului”5; în Dictionnaire de Trévoux (1771) citim despre un gust baroc, în care regulile proporţiilor nu se observă şi totul este reprezentat doar din capriciul artistului. J.J.Russeau în Dictionnaire de Musique (1768) menţionează: „se pare că acest termen provine de la baroco al logicienilor, însă şi etimologia care se trage din domeniul giuvaiergiii trebuie luată în seamă”; în ediţia a patra a Dicţionarului istoric de arhitectură al lui de Quincy (1783) barocul este definit ca o nuanţă bizară, iar drept modele ale acestui stil sunt citaţi Francesco Borromini şi Guarino Guarini; în al său Dizionario delle belle arti del disegno (1797) Francesco Milizia consemnează că „barocul este superlativul bizarului, excesul ridicolului”6. În sec.XVIII termenul are o conotaţie de apreciere estetică negativă. Baroc era numit totul nefiresc, hiperbolizat, arbitrar. „Clasicii o identificau uneori cu “lipsa de măsură”, a “bunului gust”, cu “ridicolul” chiar”7. Faţă de fenomenele artistice (arhitectură, muzică) termenul se foloseşte deja în jumătatea a doua a sec.XVIII, iar în sec.XIX apar primele lucrări în domeniul studiului artelor şi începe interpretarea barocului ca unui stil istoric (Brukhard, 1865; Wolflin, 1888). Însă iniţial, sub influenţa lui J.Burckhardt, Barocul este apreciat ca un stil alterat al Renaşterii târzii, însemnând astfel declinul ei. Şi doar în anii 80 ai sec.XIX asistăm la o adevărată descoperire şi reabilitare a barocului prin lucrările lui H.Wolfflin, care „recunoscându-i o importanţă egală cu arta Renaşterii, pe care o dezvoltă organic, îl aşează pe drept cuvânt între marile epoci ale culturii europene, caracterizată prin tendinţa de monumental, grandilocvent, a patosului festiv şi al unei ornamentări excesive, dublate de un înalt nivel al meşteşugului artistic”8. Pe tot parcursul sec.XX numeroşi cercetători au abordat foarte frecvent problematica barocului, elaborând un număr considerabil de studii despre arta şi cultura acestei epoci. În anii 20 ai secolului trecut atestăm trezirea interesului faţă de variantele regionale şi naţionale ale barocului, tot atunci se întreprinde periodizarea şi se stabilesc hotarele temporale ale lui. Din studiul artelor plastice noţiunea de baroc pătrunde şi în ştiinţa muzicală. Acest lucru se produce la începutul secolului XX în lucrările lui H.Riemann şi G.Adler. Suntem de acord cu cercetii care menţionează că „aplicarea directă a termenului în domeniul muzicii implică riscurile de a altera sensul expresiei sau caracterul muzicii”9. Însă trăsăturile barocului se fac observate totuşi în evoluţia muzicii de-a lungul întregii perioade de timp cuprinsă sub denumirea de Baroc, atât în muzica instrumentală, cât şi în genurile sintetice (opera, cantata şi oratoriul). Barocul este un sistem artistic ce reflectă viziunile oamenilor din epoca postrenascentistă care observau ordinea vieţii în contradicţiile ei şi considerau că orice lucru îşi are inevitabil opusul său. Antinomiile, contrariile incompatibile, sunt prezente pretutindeni în cultura barocului generând o armonie foarte specifică, o armonie instabilă, plină de incertitudini. Teoreticienii barocului vorbesc despre o concordia discordans, adică concordie a discordiilor. Antinomiile mentalităţii baroce se manifestă în toate: haosul se opune ordinii, raţionalul – iraţionalului, viaţa – morţii, infinitatea timpului şi spaţiului – caracterului temporal al existenţei omului, materia – spiritului etc. Lumea barocă este o lume instabilă, dinamică, plină de contraste şi contradicţii, supusă unor metamorfoze neaşteptate. Antinomiile barocului sunt perceptibile şi în muzică unde observăm coexistenţa imaginilor şi intonaţiilor dansante şi de gen (numeroasele suite, sonate şi concerte), a programatismului pitoresc (Anotimpurile lui A.Vivaldi) cu imaginile spirituale şi ideile religioase (Pasioanele şi 4 Dictionnaire de l'Académie Française. Quatreieme édition, 1762, p.153. calea de acces : http://portail.atilf.fr/dictionnaires/ACADEMIE/QUATRIEME/search.form.fr.html 5 Vezi: М.Eisikovitz, Polifonia barocului. Stilul bachian. Bucureşti, 1973, nota 1, pag.20. 6 René Wellek Baroque in literature în: The Dictionary of the History of Ideas. Varianta electronică http://etext.lib.virginia.edu/cgi-local/DHI/dhiana.cgi?id=dv1-27 7 Vezi: М.Eisikovitz, ediţia citată, nota 1, pag.20. 8 Idem, ibidem. 9 Cocearova G., Melnic V. Istoria armoniei. Chişinău, 2003. p.42. cantatele lui D.Buxtehude, J.Schutz, J.S.Bach, G.F.Telemann ş.a.). Barocul a fost epoca în care vechile moduri au fost înlocuite de majorul şi minorul în care nu putem sa observăm manifestarea aceloraşi antinomii. Tot ele stau la baza succesiunii de părţi contrastante în toate formele ciclice şi multipartite. Antinomiile generează compoziţiile gigantesce (în mise, oratorii, Pasiuni) alcătuite însă din numere adesea foarte laconice. În arta muzicală barocă observăm o atitudine ambigue faţă de spaţiul artistic care de regulă este organizat pe verticală. În el predomină mişcarea ascendentă spre înaltul cerului sau coborârea în infern. În teoria retoricii muzicale aceasta se manifestă prin figurile anabasis şi catabasis. Trăsătură caracteristică a muzicii baroce este ritmul pulsativ, care parcă numără clipele, asociat frecvent cu nişte desene ritmice sinuoase, bogat ornamentate. În compoziţiile muzicale ale timpului observăm şi un anumit tip de contrast: timpul curgător, schimbător (timpul vieţii umane) şi timpul înmărmurit (timpul eternităţii). El se manifestă prin contrastul de tempo în diverse genuri, prin abundenţa variaţiunilor pe basso ostinato. Încă o trăsătură generată de gândirea antinomică barocă este coexistenţa unor forme cu tipare rigide (fuga, sonata) şi a numeroaselor forme improvizatorice (preludii, fantezii, tocate etc.) care ilustrează opoziţia între ordine şi haos10. De asemenea în această perioadă se fac observate şi alte trăsături specifice cum ar fi interesul sporit faţă de tematica religioasă, în special faţă de subiectele legate de martirii, mistere, viziuni; emotivitatea exagerată; sporirea elementelor iraţionale; pregnanţa şi caracterul contrastant al imaginilor; dinamismul11; tendinţa spre sisteme integratoare (în filozofie12, în arhitectură13, în toate artele14); complexitatea şi excesul rezolvărilor compoziţionale şi ornamentarea bogată (atât în arhitectură, cât şi în muzică); dorinţa de a uimi, dar şi de a convinge15 ş.a. Epoca barocului este dominată de retorică care reglementează relaţiile între autor, imaginea artistică şi realitate. Arta barocă, inclusiv muzica, este plină de simboluri şi embleme în care este codificat conţinutul. Aceste simboluri şi embleme şi-au găsit reflectarea atât în sistemul de alegorii sau în diverse criptograme muzicale, dar şi în numeroasele figuri retorice. Acestea, după cum se ştie, reprezintă nişte formule ritmico-melodice stabile cărora li se atribuie un anumit conţinut. Figurile retorice sunt strâns legate de teoria afectelor care afirmă că muzica serveşte pentru exprimarea patimilor omeneşti. Sensul lor era fixat în tratatele muzicale ale timpului16. Unul dintre primele tratate de acest fel este Musica poetica semnat de J.Burmeister, după care apar Poeticile muzicale ale lui J.Nucius (1613) şi A.Herbst (1643), precum şi tratatele uploads/s3/ despre-baroc-articol.pdf

Tags
Administrationpentru barocului foarte muzicale major
Documents similaires
  • 18
  • 0
  • 0
Afficher les détails des licences
Licence et utilisation
Gratuit pour un usage personnel Attribution requise
Partager