Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

‐ “Vechi texte lingvistice româneşti” ‐ Gramatica românească* a lui Ion Heliade

‐ “Vechi texte lingvistice româneşti” ‐ Gramatica românească* a lui Ion Heliade Rădulescu Lucrarea a apărut la Sibiu, în 1828. Autorul (1802‐1872) aducea, la 26 de ani, cea mai importantă contribuție la dezvoltarea domeniului, până la “Gramatica limbei române” a lui Timotei Cipariu. Origini Cea mai importantă influență care se poate pune în evidență în cazul lui Heliade Rădulescu este cea a curentului iluminist – caracteristic Şcolii ardelene1, dar şi gândirii filosofice franceze a epocii, cu care era familiarizat. În Țara Românească iluminismul era, totuşi, de o factură specială, fanariotă: el făcea accesibilă cultura italiană şi franceză prin intermediul limbii greceşti, păstrând însă aceleaşi idealuri. Dezvoltarea şcolii, dar şi crearea teatrului şi a presei româneşti reprezentau, conform concepției lui Heliade, trei ipostaze ale unui efort depus pentru luminarea poporului şi cultivarea națiunii2, şi care urma să ducă, în acelaşi timp, la unificarea limbii3. Ion Heliade Rădulescu preia, din 1825, conducerea şcolii lui Gheorghe Lazăr – întemeietorul învățământului în limba română, al cărui învățăcel, apoi ipodidascal, a fost, din 1820 –, după întreruperea activității în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu.4 De la dascălul său şi de la Şcoala Ardeleană Heliade preia ideea originii noastre latine5, pe care insistă, dându‐i o tentă aparte, a italienismului6, în continuarea lui Ienăchiță Văcărescu. În virtutea poziției în cadrul şcolii, Heliade avea nevoie de o Gramatică nouă pentru a răspunde necesităților didactice. Şcoala folosea deja sistemul lancasterian „Metodul lui Lancaster’”7 tradus de el, dar limba nu avea un „metod”: până şi cărturarii şi traducătorii epocii se plângeau de neajunsurile limbii necanonisite8. * Întrucât nu am fost sigur în privința celei mai corecte transliterări a lui ꙛ, folosit alternativ cu ꙟ în textul original, am transcris în cuprinsul referatului citatele exact ca în ediția Valeria Guțu Romalo, 1980, inclusiv cu „Rumînească”, în afară de titlu, când şi în origina apare, în mod excepțional, ѧ – v. p. 538. Tot pe baza aceleiaşi ediții am făcut, pentru comoditate, şi trimiterile la textul Gramaticii. 1 Ion Popescu Sireteanu, Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1973 (în continuarea abreviată „Sireteanu”), p. 8. 2 Gramatică Românească de Ion Heliade Rădulescu, Ediție şi studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980(în continuarea notată „Gramatica”), pp 409‐410. 3 D. Macrea, I. Heliade Rădulescu şi problemele limbii române, în Limbă şi Literatură, 1972, nr. 2, p. 11. 4 Gramatica, p. 410. 5 Sireteanu, p. 10. 6 Ibidem, p. 32. 7 Gramatica, p. 49. 8 Ibidem, p 416 În secolele XVIII‐XIX societatea românească era caracterizată în general prin aspirația spre înnoirea lingvistică1, iar autorul se revendică de la un curent deja format, bine definit. El îşi dedică lucrarea "cinstiteĭ Soțietățĭ literale Rumîneştĭ ce s'a început’ în casele Dumnḙaluĭ Mareluĭ Logofăt' Constandin' Golescu”, căci, „deşi adunarea ce se‐făcea pentru îndreptarea limb'i; va‐fi încetat’ cu adevărat’, dar mădulările eĭ sînt în ființă”. Înaintea minților luminate la care autorul se raportează, Gramatica este adusă spre analiză, când intră şi „în judicat’a tutulor’ Rumînilor’ celor literați”2. O serie de reforme introduse de Heliade Rădulescu – de pildă modificările în ortografie, nu fac decât să dezvoltă sugestii anterioare3, pentru că nevoia acelei simplificări exista mai demult. Chiar acolo unde nu se evidenția un curent majoritar, era vizibilă cel puțin dezbaterea vie în cadrul societății, iar autorul vrea ca demersul său să facă să "înceteze disput’a"4. Gramatica din 1828 nu a apărut pe neaşteptate: ea era oarecum cunoscută şi înainte, circulând în manuscris5. S‐a afirmat şi că acele manuscrise i‐ar fi aparținut de fapt lui Gheorghe Lazăr, şi ele i‐ar fi servit, într‐un fel sau altul, drept punct de plecare lui Heliade6 – ipoteza e plauzibilă, ținând cont că la 1820, când erau semnalate, autorul avea doar 18 ani… Totuşi, explicația lui de mai târziu se potriveşte cu varianta unei îndrăznețe întreprinderi personale: „Când am început eu să scriu limba noastră, mai întâi mi‐am croit o sistemă potrivită, după a mea părere, pe natura şi însuşirile ei. Mai întâi am scris‐o foarte urât, ca fiecare începător, fără model, fără ajutor, fără tovarăş care să‐mi sprijine părerea.”7 Era deci vorba de o necesitate pe care o resimțea un tânăr aspirant la cărturărie8. „Aşa, am vrut întâi să‐mi fac şi să‐mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă esprim şi să înțeleg aceea ce gândesc Am început mai întâi gramatica, şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbei şi ca să poci pune pe vocabulerul meu terminii cei noi gramaticali şi să‐mi formez limba grămăticii”9. Este clar, studiind textul, că baza faptică a acestei gramatici o reprezenta, pur şi simplu, limba, „idiolectul” autorului10 ca şi cum ar fi lucrat în primul rând pentru sine – de aceea, se referă doar la graiul muntenesc, fără intenția vreunei unificări sau medieri a diverselor graiuri româneşti.11 În legătură cu conținutul lucrării, s‐au pus în evidență analogii cu surse franceze, greceşti şi româneşti12. Autorul însuşi recunoaşte că i‐au fost de ajutor Condillac, Destutt de Tracy, la care se adaugă dependența de Le Tellier13 nedeclarată, autorul fiind mai puțin celebru14, dar cât se poate de evidentă, mai ales prin prezența părților „analysul grămmăticesc” şi „analysul loghicesc”, analoge exercițiilor lui Le Tellier, sau prin definiții copiate integral – precum cea a verbului, de pildă15. Tânărul Eliad este deci la curent cu gândirea filosofico‐lingvistică franceză, iar preluarea de modele străine era în concordanță şi cu ideea sa generală de deschidere, pe care o promova şi în privinața lexicului: „Grec’i s’aŭ împrumutat’ dela Fenicienĭ, Eghpțienĭ, Arapĭ, Asirienĭ şčl. de acolo de unde şi îmvăța ştiințile şi meşteşugurile; Roman’i dela Grecĭ; ceste ’lalte națiĭ ale Europ’i de la Romani, şi dela Grecĭ acelea care s’aŭ împrumutat’ şi Roman’i; Noi asemenea o să urmămŭ, şi mai vîrtos’ când avem’ de unde.”16 Tot aşa, el explică de ce trebuie să preluăm şi să reunim structuri din mai multe limbi: „Trebue a se‐cerceta şi a‐se‐îmvăța limb’a Rumînească şi geniul său, şi pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată şi fără prejudicățĭ, şi un 1 Ibidem. 2 Ibid.. p. 9. 3 Ibid., p. 456. 4 Ibid., p. 51. 5 Ibid., p 425. 6 N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX‐lea – de la 1821 înnainte – În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821‐40), Bucureşti, 1940, p. 69. 7 Sireteanu, p. 84. 8 Gramatica, p. 415. 9 Sireteanu, p 86. 10 Gramatica, p. 516. 11 Ibidem., p. 534. 12 Ibid., p. 418. 13 N. A. Ursu, Modelul Francez al Gramaticii lui Eliade Rădulescu, în Limba Română, 1961, nr.4, p. 324. 14 Ibidem, p. 323. 15 Gramatica, p. 420. 16 Ibidem, pp 55‐57. parallelismŭ al limbilor’ ce aŭ relație cu dînsa.”1 În privința surselor de inspirație româneşti, Heliade se detaşează de predecesorii săi prin însuşi faptul că se aşază la urma lor2, într‐un context determinat, renunțând la vechiul autonomism al autorilor de gramatici. Cei zece autori de gramatici pe care îi enumeră în prefață sunt:3 Samuil’ Clain’, Ioan’ Văcărescul’, Ioan Molnar’, Radu Tempian’, Gheorghie Şincaĭ, Anton de Marchi, Mihail’ Boiagi, Constandin’ Diaconovicĭ Loga, Andreas’ Climens’, Ioan’ Alecsi. De asemenea, mai e menționat Petru Maior, pentru cele scrise despre ortografie, dar şi Paul Iorgovici, pentru „sfaturile” lui, autorul adăugând că pe alții nu îi cunoaşte, deşi e posibil să mai existe. E menționată, desigur importanța şcolii lui Gheorghe Lazăr, cel care „aici a început’ a croi Muzelor haĭne Rumîneşti”4. S‐a spus şi că această „bibliografie” e prezentată mai mult formal, pentru că de fapt autorul nu s‐a folosit lucrările pe care le aminteşte. Chiar şi aşa, este important că le‐a cunoscut – iar asta i‐a dat, în avansarea de soluții, o siguranță5, remarcată de altfel6. Pe de altă parte, simțind că tabloul conjugărilor nu i‐a ieşit aşa cum şi‐ar fi dorit, autorul trimite brusc la un alt manuscris, cel al lui Iordache Golescu7. E unicul caz din lucrare, dar e foarte grăitor, dovedind că enumerarea „celor zece” nu era una exhaustivă, ci Heliade va fi avut la dispoziție şi alte lucrări, nemenționate în ”bibliografie”. S‐ar mai putea aminti că ideea necesității înnoirii cuvintelor8 a putut fi preluată din observațiile lui Iorgovici, de la Diaconovici Loga, dar şi de la Condillac, sau din dezbaterile contemporane pe aceeaşi temă cu referire la greaca nouă9. De la Loga şi Micu mai putea fi preluată ideea tratării sintaxei din perspectiva părților de vorbire (aşa cum avea să facă, după el, Cipariu)10, în timp ce alte rezolvări pentru care se optează şi care se regăsesc la Micu sau la Maior, pot fi considerate şi idei ale epocii.11 Ideea necesității simplificării alfabetului ca şi preocuparea pentru ortografie în general se regăseşte şi ea la Ienăchiță Văcărescu12. Chiar cu direcțiile principale trasate de Ienăchiță Văcărescu şi Iordache Golescu13, Heliade îşi alcătuieşte totuşi gramatica într‐o logică mult mai aproape de abordarea ştiințifică modernă14 – ea este, în acelaşi timp, este „prima metodică şi mai filosofică”15 dintre gramaticile româneşti. Unii termeni lingvistici sunt dublați: alături de neologisme fiind date şi calcuri explicative16, alături de alții fiind menționați, în uploads/Litterature/ despre-gramatica-lui-i-heliade-radulescu.pdf