Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

Discipline subordonate lingvisticii În raport cu elementele constitutive ale li

Discipline subordonate lingvisticii În raport cu elementele constitutive ale limbii, lingvistica îşi subordonează următoarele discipline:  Fonetica şi fonologia1: sunetele vorbirii pot fi privite din două perspective: material (adică fizic şi fiziologic) şi funcţional. Primul aspect ţine de fonetica acustică sau fonetica fizică (având ca obiect caracteristicile fizice ale undei sonore după indici de frecvenţă, înălţime etc.) şi fonetica articulatorie sau fiziologia vorbirii (având ca obiect de cercetare producerea sunetelor prin activitatea organelor vorbirii). Al doilea aspect, cel funcţional, ţine de fonologie2. Semnalele acustice ale vorbirii pot fi descrise în termenii unor proprietăţi care le conferă individualitate (proprietăţi fonologice) şi explică diferenţele funcţionale dintre entităţile acustice (adică acele diferenţe cu impact asupra semnificaţiilor tranşelor sonore) care sunt numite foneme3. Fonetica se deosebeşte de fonologie, prima studiind sunetele în diversitatea lor, iar cea de-a doua stabilind inventarul fonologic (fonematic) al unei limbi date, la un moment dat. Dacă numărul sunetelor posibile este infinit, numărul fonemelor, definite de specialişti după criterii riguroase, este limitat. Fonetica este o disciplină empirică, fonologia, una teoretică.  Gramatica: conceptul şi termenul gramatică (< lat. grammatica < gr. grammatiké) are numeroase accepţiuni4, definindu-se în funcţie de teoria lingvistică în care se circumscrie. Într-un sens mai larg, gramatica reprezintă structurarea unei limbi în general, precum şi disciplina lingvistică care studiază structura şi funcţionarea de ansamblu a limbii, dincolo de variaţiile spaţiale, socio-culturale şi pragmatice. Gramatica, un domeniu al lingvisticii cu o tradiţie îndelungată, reprezintă un fragment din organizarea generală a unei limbi, cuprinzând nivelul morfologic, având ca unitate de bază morfemul, şi nivelul sintactic, a cărui unitate de bază este cuvântul, privit sub aspectul posibilităţilor lui combinatorii. O altă interpretare este aceea conform căreia gramatica reprezintă „descrierea morfemelor gramaticale şi lexicale, a flexiunii şi a combinării lor în cuvinte şi în enunţuri”5. 1 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. fonetică şi fonologie. 2 Pentru o prezentare amănunţită a activităţii reprezentanţilor Şcolii de la Praga v. FRÂNCU 1999: 46-55. Fonologia, ca disciplină lingvistică, este de dată mai recentă, deşi termenul fonologie a început prin a-l dubla pe cel de fonetică, ajungând să se confunde cu acesta, e de părere Iorgu Iordan2, de la jumătatea secolului al XIX-lea. Distincţia dintre sunet şi fonem apărută în lucrările lui Baudouin de Courtenay, la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezintă începuturile pentru fonologie, disciplina care urma să dobândească statut de disciplină a lingvisticii la primul Congres internaţional de lingvistică (Haga, 1928), având la bază principiile asupra limbii ca sistem, formulate de Ferdinand de Saussure şi dezvoltate de şcoala fonologică de la Praga. Fondatorii fonologiei ca disciplină lingvistică distinctă de fonetică au aparţinut grupului de lingvişti ruşi N. S. Trubetzkoy, Roman Jakobson şi S. Karcevsky. 3 IONESCU 2001: 120. Această idee a condus la teoria trăsăturilor distinctive, formulată de Roman Jakobson şi Morris Halle care, investigând un număr mare de limbi, au ajuns la concluzia că fiecare sistem fonologic se bazează pe un anumit număr de trăsături distinctive, cu ajutorul cărora se exprimă semnificaţii distincte şi că orice fonem poate fi caracterizat printr-un set de asemenea trăsături, fiecare trăsătură având un rol distinctiv în raport cu un alt fonem. 4 IORDAN & ROBU 1978: 325 – indică accepţiile termenului gramatică: „ştiinţă a literelor” sau „arta de a citi şi de a scrie”; ştiinţă completă a limbii, cuprinzând fonetica şi fonologia, lexicologia şi semantica, morfologia şi sintaxa. 5 Ibidem, p. 326. Cu această semnificaţie, gramatica poate fi considerată ca o morfosintaxă, întrucât presupune exclusiv domeniul primei articulări, deci ceea ce se înţelege, în mod curent, prin morfologie, formarea cuvintelor şi sintaxă (fără fonologie şi lexicologie). Perspectiva modernă consideră gramatica ca fiind „modelul competenţei ideale, generând un ansamblu de descrieri structurale, presupunând fiecare o structură de adâncime, o structură de suprafaţă, o interpretare semantică a structurii de adâncime şi o reprezentare fonică a structurii de suprafaţă.”6 Această interpretare corespunde gramaticii generative şi transformaţionale. Conform concepţiilor formalizate moderne, gramatica reprezintă un sistem formal care, pornind de la un vocabular finit şi de la un număr finit de reguli explicite şi de constrângeri formale şi de aplicare, ajunge să producă infinitatea frazelor bine-formate dintr-o limbă şi să procure, în funcţie de gradul de adecvare al modelului ales, descrierea lor structurală, precum şi interpretarea lor fonetică şi semantică.  Lexicologia7 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului în ansamblu, acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a cuvintelor (monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (polisemia, sinonimia, omonimia, antonimia, paronimia etc), dinamica lexicului (apariţii şi dispariţii de cuvinte) etc. În cadrul disciplinei lexicologie, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată, se disting mai multe ramuri, şi anume: Etimologia8 stabileşte originea cuvintelor şi, implicit, evoluţia formală şi semantică a acestora. În stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ţine seama de o dublă corespondenţă: de corespondenţa de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, şi de corespondenţa de sens, cu motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societăţii). 9 Se face distincţie între etimologia internă10 (având ca obiect de cercetare creaţiile lexicale ale unei limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr-o limbă) şi o etimologie specială, având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai multe limbi, în acelaşi timp sau la date diferite, se vorbeşte despre etimologie multiplă. 11 Onomasiologia12 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominaţiei unor concepte înrudite dintr-o limbă sau din mai multe limbi date. Spre deosebire de semantică, această disciplină parcurge un drum invers, pornind de la planul ontic (al realităţii), investigând substanţa conţinutului, apoi conceptele, adică semele care nu sunt dependente de limbă, şi apoi sememele, semnificaţia.13 6 IORDAN & ROBU 1978: 326. 7 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicologie. 8 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 şi 2010: 19-31: începută în Grecia, ca preocupare pentru aflarea adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real” şi logos „cuvânt, ştiinţă”), etimologia s-a constituit ca ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice şi cu întemeierea gramaticii istorice şi comparate (v. GUIRAUD, 1979: 5). 9 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: presiunea sistemului, forţa analogiei, apartenenţa unităţilor lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc.. 10 HRISTEA 1968: 21 sqq. 11 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă, în forma lampă („lampă cu ulei”) < ngr.; „lampă cu petrol” < ngr. lampa, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa 12 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia. 13 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger (Sémantique et structure conceptuelle, 1970), care consideră că semasiologia corespunde poziţiei auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se poate Principala preocupare a onomasilogiei o constituie modul în care grupează vocabularul în funcţie de ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienţei comunităţii lingvistice: un domeniu al tehnicii, o activitate practică, o sferă noţională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul tehnicii, vocabularul aviaţiei, vocabularul politic etc.). Onomasiologia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea sincronică. Cercetările pornesc de la o noţiune, evidenţiază numele ei în timp şi spaţiu (sinonime, antonime, perifraze, expresii, contexte tip etc.) şi se extind la grupuri înrudite, prin experienţă sau prin logică, de noţiuni, finalitatea constituind-o acoperirea întregului „univers” extralingvistic deservit denominativ de vocabularul unei limbi. Onomastica (sau onomatologia) este un domeniu onomasiologic, întrucât se ocupă de cuvintele care denumesc referenţi grupaţi în aceiaşi categorie şi pe baza practicii istorice a vorbitorilor. Este vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea şi evoluţia acestora. Aceste nume proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat în individualizarea unor referenţi, fără a se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai corespunde unei clase de referenţi, ci unui referent individual, pe care-l identifică direct, lexical, nu gramatical (printr-un articol, prin determinare etc.) ca în cazul cuvintelor comune. Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se realizează după criteriul tipului de referent denumit.14 Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui obiect în reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele primare de care dispune şi folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare regresivă) şi formanţi, cuvinte noi15. Lexicografia16 are ca obiect explicarea, clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare, sau, altfel spus, principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. Lexicografia a evoluat de la forme simple la forme din ce în ce mai ample şi mai complexe: glosare (liste de cuvinte dintr-un domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai extinse), lexicoane, pentru a se ajunge la dicţionare şi enciclopedii. Se face distincţie între dicţionare monolingve, bi- sau plurilingve (poliglote), explicative17, etimologice18, speciale (de sinonime19, antonime20, omonime21, spune că semasiologia şi onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica lexicografică. Situaţia este similară cu cea dintre gramatica analitică şi cea sintetică, care se completează reciproc. 14TOMA 2001: 121-122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt, Carpaţi, Galaţi), zoonime (Bobiţă, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de uploads/Litterature/ discipline-subordonate-lingvisticii.pdf