Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

1 UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE A

1 UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ Specializarea: Română-Franceză/Germană CURS ELEMENTAR DE TEORIA LIMBII ŞI LINGVISTICĂ GENERALĂ Curs fundamental, anul I, semestrul I DOREL FÎNARU DUMITRU IRIMIA 2 CONSTITUIREA LINGVISTICII Numele ştiinţei, în care îşi propune acest curs să vă iniţieze, s-a impus după o îndelungată perioadă de oscilaţii terminologice, concomitent cu o mai exactă delimitare a sferei de preocupări. A trebuit să iasă mai întîi din concurenţa cu termenul filologie prin care se mai definea încă activitatea de cercetare a lingvistului, nu numai în sec. al XVIII-lea: „La philologie n’est que la connaisance générale de langues, de leur critique, de la signification propre et figurée de leurs nots et de leurs phrases”1, dar şi în secolul al XIX-lea: „Pentru noi obiectul filologiei este de a studia limba unui popor (sau mai multor popoare) şi de a ajuta înţelegerea a tot ceea ce găsim în vorbirea de toate zilele.”2 A înlăturat apoi o serie de termeni hibrizi, precum glotică (întrebuinţat de A. Schleicher) sau linguatică (propus de F. Bergmann). S-a impus, chiar dacă nu în mod absolut, peste o serie de sintagme şi termeni, unii cu o circulaţie relativ frecventă şi astăzi, semnificînd „ştiinţa limbii” sau „teoria limbii”: scienza della lingua, science du langage, science of language, ştiinţa limbii, glottologia, iazîkoznanie, Sprachwissenschaft, teoria limbii etc. S-a impus mai ales prin caracterul său de termen tehnic şi, în consecinţă, nesupus traducerilor.3 Termenul pare să fie întrebuinţat mai întîi de W. Von Humboldt (1767-1835), apoi chiar de A. Schleicher şi D. Pezzi, care îi condamnaseră ca barbarism. În consacră definitiv „Société de Linguistique”, înfiinţată în 1866 la Paris. La români, el se impune, pe de o parte, în raport cu filologia, care rămîne să definescă un cîmp mai larg al cercetării, şi ştiinţa limbii (întrebuinţat de Al. Philippide), iar, pe de alta, faţă de traduceri, precum limbistică (Al. Philippide). Forma actuală, de influenţă franceză, o înlocuieşte pe cea latinistă, prezentă la B. P. Hasdeu: linguistică. În structura termenului lingvistică se identifică radicalul latinesc lingua (< lingua = limbă) şi sufixul grecesc ιςτής (>ί), semnificînd virtual cineva care se ocupă de ceva”. În traducere, prin urmare, lingvistică înseamnă „cercetarea limbii”. Aşadar, lingvistica este ştiinţa care studiază limba structura şi legile ei de dezvoltare, mecanismul de funcţionare, fiind considerat în sine precum şi în raporturile sale complexe (cu societatea în primul rînd). Aceasta este , de fapt, lingvistica ultimului secol. În procesul delimitării obiectului şi al elaborării metodelor şi procedeelor proprii de cercetare, în definirea profilului său de ştiinţă autonomă, interpretarea limbii a străbătut – pe un fond de continuitate dar şi de dicontinuitate – mai multe etape în decursul cărora, s-au s-a confundat sau a fost subordonată, cînd filologiei, cînd filozofiei, cînd psihologiei. În acest proces îndelungat, cercetarea lingvistică a fost condiţionată de factori diverşi: dezvoltarea societăţii, a civilizaţiei materiale şi, mai ales, spirituale, structura limbilor care au stat în atenţie, concepţiile despre lume. Constituirea lingvisticii urmează îndeaproape adîncirea şi amplificarea procesului de cunoaştere, intrînd cu el într-un raport de permanentă reciprocitate. * * * 1. Meditaţia omului asupra limbii este mult anterioară interpretării ei propriu-zise şi rămîne o permanenţă a cunoaşterii. Observaţiile sînt la început intuitive şi privesc aspecte concrete ale limbii proprii unei comunităţi etno-lingvistice. Aceasta este faza preistorică a lingvisticii, cînd cunoştinţele despre limbă sînt implicite în dezvoltarea altor aspecte socio-culturale. Sînt reflectate, în primul rînd, în (şi de) scrierea veche, hieroglifică, egipteană şi sumeriană, mai întîi. Scrierea pictografică (cea mai veche) nu implică în mod obligatoriu nici cunoştinţe, nici observaţii lingvistice. Transmiterea sau comunicarea unui mesaj se realizează printr-o succesiune de desene mai mult sau mai puţin stilizate. Nu lasă să transpară nimic despre limbajul sonor, vorbit, care nu intervine nici într-un fel în scris. E la fel ca în artele grafice, care îşi au originea în scrierea pictografică. 1 Bielfeld, L’érudition universelle, Berlin, 1768, t. IV, p. 384; apud B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, III – Istoria limbei române; Principie de linguistică, Bucureşti, 1881, p. 8. 2 Ov. Densusianu, Obiectul şi metoda filologiei, Bucureşti, 1897, p. 15. 3 Cf. Hasdeu, op. cit., p. 40. 3 În scrierea hieroglifică4, semnelor ideografice (ideogramelor) – caracterizate printr-o accentuată corelaţie între planul semantic şi cel al expresiei, prin trimitere directă la planul ontologic5 – li se adaugă fonogramele, semne care implică în mod necesar recunoaşterea şi analiza, măcar în parte componenţială, a structurilor fonetice – aspectul sonor – ale cuvintelor. Apariţia fonogramelor a fost determinată de însăşi evoluţia ideogramelor, devenite cu timpul polisemantice, prin dezvoltarea unor sensuri derivate, metaforice, metonimice, sinecdotice. O ideogramă polisemantică nu mai trimitea, considerată izolat sau chiar în context, prin planul ei semantic, spre un singur obiect din realitatea ontologică, ci spre mai multe sau spre realităţi abstracte. Aşa, de exemplu, în scrierea egipteană, semnul nu mai semnifică doar r. (ra, „soare”), ci şi h.r.w. („lumină a zilei”), s.s.w. („zi a lunii”), r.k. („moment”)6. Prin aceasta, una şi aceeaşi ideogramă presupunea şi impunea o lectură diferită în funcţie de sensurile desfăşurate în cadrul întregului lanţ sonor. Semnul grafic devine, cu alte cuvinte, polisemantic şi polifonic. Ieşirea din polifonie şi polisemie, numaidecît necesară pentru înţelegerea fără echivoc a mesajului, se realizează fie anulîndu-se mai întîi polisemia, cu ajutorul unor indicatori semantici, fie anulîndu-se polifonia, printr-o serie de indicatori fonici. Pentru înlăturarea ambiguităţii, pentru reducerea sferei semantic-ontologice a semnului la un singur sens, scrierea hieroglifică se serveşte de nişte semne auxiliare, verticale, care dau indicaţii despre întrebuinţarea semnului de bază (în sens propriu sau în alte sensuri) sau despre categoria semantic- ontologică în care trebuie încadrat. Aceste semne, numite de Champollion7 détérminatifs d’éspèce, nu se citeau; ele reprezentau, aşadar, un prim pas spre abstractizare şi convenţionalizare. Acestor determinanţi semantici li se adaugă complementele fonetice – în aceeaşi terminologie a savantului francez – semne secundare care anulează polifonia semnului de bază. Tocmai aceste fonograme (complemente fonetice), al doilea pas, uriaş spre abstractizare analitică, reflectă capacitatea egiptenilor antici, a sumerienilor şi a altora, de a interpreta fonetic limbajul vorbit. Selectat dintre ideograme, fonogramele încetează de a mai evoca vizual realitatea sensibilă, trimiţînd, prin aspectul sonor caracteristic, spre elemente abstracte sau mai ales indicînd lectura sonoră a unui semn, virtual, polisemantic şi polifonic. Fonogramele păstrează din semnul originar (din ideograme) doar aspectul fonetic exprimînd o consoană, cele monosilabice, două sau trei consoane, cele bi- şi trisilabice. În felul acesta semnul (desen?) exprimă ca ideogramă sensul „gură”, iar ca fonogramă, consoana r.; semnul (desen?), sensul „pieptene” şi consoanele m.n. Fonogramele se aşezau sub ideograme indicînd lectura acestora, prin referire la ultima consoană sau la întreaga structură sonoră. Semnul (desen?), fonogramă pentru consoana r., situat sub semnul (desen?), precizează lectura ca semn de bază a ideogramei, deci p. r., „casă”. În baza principiului acrofoniei8, semnele minoice desemnează, pe lîngă obiecte din realitatea sensibilă, şi iniţiala complexului sonor prin care ele se citesc. În trecerea spre scrierea fenicienilor, creatori ai alfabetului, definitivat apoi de greci, fonogramele reflectă tocmai desprinderea conştientă de sensul semnelor şi desfacerea complexului sonor, în constituenţi consonatici: prima consoană + restul, restul + ultima consoană, consoanele interne, consoane + vocale (scrierea mineică). Prin aceste cunoştinţe analitice în transpunerea în scris a limbilor vechi (egipteană, sumeriana, akadiana, mineica etc.) în strînsă legătură şi cu gîndul de civilizaţie a popoarelor respective şi cu structura internă a limbilor, inventatorii scrierii se relevă ca fini interpreţi ai limbii, sub aspectul organizării ei şi în plan semantic şi în planul expresiei: A. Meillet îi 4 În traducere “scrierea sfîntă” (hierós, “sfînt”, glyphe, “gravare”); e păstrată pe pereţii templelor, pe morminte în documente, în piatră mai întîi, apoi în lemn, piele, papyrus; e un reflief, adesea în culori 5 Pentru examinarea conceptului (de fapt a reprezentării) de ochi, de exemplu, se desena stilizat un ochi ; şi tot aşa munte, casă, gură, pieptene etc.; se exprimau la fel acţiuni; a merge 6 Apud G. Mounin, Histoire de la linguistique des origins au XXo – siècle, Paris, 1967, p. 40. 7 Jean François Champellien (1770-1832), savant francez, fondatorul egiptelogiei. Expune principiile scrierii egiptene în Scrierea către dl. Dacier cu privire la scrierea cu hieroglife fonetice (1822). Postum i se publică, în patru volume, Monumentele egiptului şi Nubiei, apoi o Gramatică şi un Dicţionar egiptean, precum şi note de călătorie sub titlul Scrieri din Egipt şi Nubia 8 Acrofonia este principiul prin care un sunet se indică prin sensul unui cuvînt care ca iniţială tocmai acel sunet; semnul (desen?) pronunţat pe şi însemnînd “scaun” devine indicator al consoanei p-. 4 consideră chiar primii lingvişti: „Oamenii care au inventat şi perfecţionat scrisul au fost mari lingvişti, ei sînt cei care au creat lingvistica”9. 2. În prima etapă istorică a constituirii lingvisticii, rolul activ îl are tot scrisul, dar într-alt fel şi cu alte condiţionări. Cunoaşterea limbii, pe de altă parte, nu mai este doar implicită, ci trece în comentarii explicite. Primele observaţii sînt determinate de o serie de problemele practice ridicate de lectura textelor sau de clarificarea unor monumente literare circulînd pe cale orală. Intervine acum un factor de uploads/Geographie/ curs-elementar-de-teoria-limbii-si-lingvistica-generala-dorel-fanaru.pdf