Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

Ion Giurgea 16 378 Ion Giurgea ETIMOLOGIA ADJECTIVULUI MARE. O RECONSIDERARE NE

Ion Giurgea 16 378 Ion Giurgea ETIMOLOGIA ADJECTIVULUI MARE. O RECONSIDERARE NECESARĂ Cum este şi normal dat fiind statutul său în limbă, de termen nemarcat pentru un concept fundamental, adjectivul mare a fost discutat din punct de vedere etimologic în numeroase lucrări, astfel încât tot câmpul de posibilităţi pare să fi fost acoperit. Este necesar totuşi să redeschidem acest dosar, nu fiindcă am fi găsit o soluţie nouă, ci întrucât soluţia cea mai potrivită, deşi a fost descoperită încă de Cihac (1870) şi a primit un sprijin hotărâtor acum mai bine de o sută de ani, prin observaţiile comparative ale lui Bartoli (1906), nu şi-a găsit loc în lucrările de istorie a limbii şi în dicţionare (doar LM şi, apoi, Giuglea, Dacoromania, II, 827, o mai admit), fiind abandonată în favoarea unor explicaţii mai puţin verosimile. Etimonul propus de Cihac, pentru care doresc să aduc argumente în acest articol, este lat. maior, maiōrem. Dintre etimoanele latineşti propuse, acesta este singurul potrivit din punct de vedere semantic (celelalte fiind mās, mārem „mascul” şi mare „mare (subst.) – întindere de apă”). Singurele probleme pe care le pune sunt de ordin formal, dar, cum voi arăta, dificultăţile ridicate nu sunt insurmontabile. Motivul pentru care maior, maiorem nu a fost luat în considerare de autori precum Puşcariu şi Densusianu este faptul că rezultatul aşteptat al lui -}- intervocalic, înainte de o vocală posterioară accentuată, este -ĝ-/-j- (forma din limba literară de astăzi ar fi trebuit să fie *măjoare, cf. ar. aǧun < *eiūnus/*aiūnus = ieiūnus, ajuna < *eiūnāre/*aiūnāre = ieiūnāre; cf. şi it. maggiore < maiōrem, maggio < maior). Într-adevăr, } pronunţat forte, devenind o spirantă (y), a evoluat ca grupurile dy şi gy (v. Meyer-Lübke, GrRS, I, §510, Philippide, OR, II, §256, Leumann, 1926, §139), întărindu-se într-o africată. Ar trebui deci să presupunem că -}- din maior, maiorem şi-a pierdut geminarea1, ajungând în cele din urmă să fie sincopat. Acum, oricare ar fi explicaţia acestui fenomen (la care ne vom întoarce mai târziu), el nu mai este o simplă presupunere nefondată din momentul în care avem în vedere dalm. maur(o) „mare”, pentru care singurul etimon propus este lat. maior, maiōrem: cum arată Bartoli (1906: I, §155), maur(o) presupune o evoluţie -aio- > -ao-, aşadar aceeaşi dispariţie a lui -}- intervocalic. Grupul -a©- poate proveni şi din lat. au sau ọ (< lat. ō şi u), însă nu din a (care a dat uo/u în silabă tonică deschisă şi ua în silabă tonică închisă). Astfel, Bartoli conchide că secvenţa -ao- s-a disimilat în dalmată la au şi s-a asimilat în română la a. Pentru dalmată, şi o contragere a lui aō în ō ar fi dat acelaşi rezultat au. 1 -}- intervocalic latin se pronunţa geminat, fiind provenit din grupuri consonantice (de pildă maiōr– < *magyōs-, pe radicalul mag- din magnus, aiō < *agyō), v. Leumann (1926: §137–§138). Vechiul -}- intervocalic indo-european a căzut în latină (cf. eo < *eyō, monet < *moneyet, N.pl. decl. III -ēs < -*eyes, ind. prez. conj. I -ō < *-āyō, -ās < -*āyes(i) etc.). 17 Etimologia adjectivului mare 379 Pentru română, simplificarea lui -yy- este atestată pentru grupul -gy- precedat de vocală tonică: evoluţia la Ø (urmată de transformarea hiatului în diftong ascendent) o avem în corrigia > curea; evoluţia la -}- apare în plai, probabil un împrumut de dată latină din gr. plavgio" „oblic, (s.n. plavgion, pl. plavgia) parte laterală, flanc” (v. CDDE 1400, REW 6564, CDER)2 – de remarcat în acest caz aceeaşi evoluţie în dalm.: plui; cazuri în care -}- intervocalic pare să se fi păstrat sunt baier(ă) < baiula, baiulus (v. CDDE 127, REW 886, DELR)3, caier < *caiulus (Densusianu, Grai şi suflet 7, 1937, 275; cf. DELR); mai „luna mai” (lat. maius) nu este un exemplu sigur, deoarece cuvântul poate proveni şi din v.sl. maj.4 Este de remarcat că în aceste cuvinte -}- apare după accent. Dar şi pentru maiorem, etimonul care ne interesează, se poate admite acest context: forma de nominativ singular maior a fost într-adevăr păstrată în diferite limbi romanice (v. REW 5247: tosc. maggio, rom. maggyu păstrate în toponime, log. mere „domn (Herr)”, v.fr. maire „mai mare”, de unde fr. maire, mozarab mair ca titlu; urme ale flexiunii imparisilabice se păstrează în v.fr. maire, maour, v.occ. maire, maor). Este posibil ca, sub influenţa nominativului maior, accentul în maiorem să se fi retras pe silaba iniţială (*máiore), ceea ce ar explica mai uşor şi contragerea ulterioară în -a-. Se poate presupune şi că absenţa africatizării lui -}- intervocalic este posibilă şi înainte de accent, cf. aiepta < ēiectāre (PEW 42, DA, DELR); de altfel, contraexemplul ajuna a primit o altă explicaţie la Philippide (OR II, 206, §256): o formă cu haplologie *iun- > *ĝun- (susţinută de o serie de forme romanice) + prefixul a-. Pentru a ajunge la formele română şi dalmată, mai trebuie să presupunem căderea lui } intervocalic în ma}ore, urmată de o contragere ce a păstrat elementul labial în dalmată (fie *maor(e) > ma©r fie *mọr(e) > ma©r), dar vocala deschisă în română (*maore > mare). Căderea lui -}- este aspectul cel mai dificil al acestei ipoteze. Pare a fi un accident explicabil prin marea frecvenţă a cuvântului, care a putut favoriza reducerea corpului fonetic. Greu de admis dacă am fi avut în vedere doar forma românească, această evoluţie nu mai este neverosimilă din momentul în care îi vedem rezultatul şi în limba romanică cea mai apropiată, din punct de vedere geografic, de română, şi anume dalmata5. 2 Philippide (OR II, 729-730, §328) consideră că absenţa africatizării în acest cuvânt, în română şi albaneză, se explică prin faptul că el a pătruns mai târziu, dintr-o formă grecească deja cu spiranta -y- pt. v.gr. -gi-; dar, cum un împrumut de dată latină (cu aceeaşi evoluţie a lui -gi- ca şi -g}- latinesc) trebuie oricum presupus pentru formele din domeniul italoromanic, iberoromanic şi galoromanic (it. piaggia, fr. plage, cat. platya, occ. playa, bellunez piai), este greu de admis că tocmai în latina din Peninsula Balcanică, aflată în contact permanent cu greaca, cuvântul nu a pătruns decât mult mai târziu. 3 Philippide (OR II, 206, §256) consideră că verbul baiulāre ar fi dezvoltat întâi o formă *baiilāre, iar pronunţia forte a lui -}- s-ar fi pierdut înainte de i, rămânând doar un -}- în diftong descendent, de unde ar fi rezultat o formă cu hiat bailāre; însă CDDE (127) citează în sprijinul unei mai vechi forme *baiur în română forma din Sălaj baior şi împrumutul ucr. bajur. 4 De asemenea, pentru evoluţia pluuia > ploaie, Philippide (OR II, 207, §256) a dat o altă soluţie decât intermediarul *plōia presupus de PEW 1304, CDDE 1415. 5 În dalmată, maur e atestat, în toponime, încă din sec. XV: Remaur (cu forma latinizată Rivus Maior), Lizza maura, Maura Cal (Bartoli 1906: I, §155). Ion Giurgea 18 380 Mai există şi alte cazuri în care româna şi dalmata împărtăşesc o evoluţie lexicală specifică, ceea ce întăreşte ideea că rom. mare nu poate fi separat de dalm. maur: basalka (< basilica) „biserică”, tuota (< tata) „tată”, vetrun (< ueteranus) „bătrân”, nosko „ceva” (< non so que, cf. rom. nişte < nescio quid), sanglo (< singulus) „singur”, înlocuindu-l pe solus, scutro (< excutere) „scoate” (în alte limbi romanice păstrat cu alte sensuri, v. REW 2998), kaiptare (imperativ şi kauta, kauptote) „a privi” < cauitare, cf. căuta – v. Densusianu, HLR I 233 (§204), Bartoli (1906), I § 155 şi II § 402 (care citează şi câteva particularităţi fonetice şi morfologice comune celor două limbi). Din punct de vedere semantic, folosirea lui maior cu sensul „mare” nu este greu de explicat. Trebuie în primul rând observat că limbile romanice, formând comparativul analitic, nu au păstrat decât forme supletive de comparativ din latină (melior, peior, maior, minor)6, ceea ce se datorează tocmai faptului că erau neanalizabile, sensul comparativ aparţinând radicalului (situaţie întâlnită şi în rom. actuală la adjective ca superior, inferior)7. Asemenea forme se puteau folosi pentru a se referi la ceva care se distinge prin proprietatea respectivă de alt obiect (sau alte obiecte) de acelaşi tip, dintr-o serie restrânsă: astfel, uia (sau callis) maior putea desemna pe cel mai mare dintre două drumuri, lacus maior pe cel mai mare dintre două lacuri, campus maior pe cel mai mare dintre două câmpuri. În toate aceste cazuri maior s-ar reda cel mai bine în română prin cel mare. Asemenea folosiri sunt atestate încă din latina clasică: maior Graecia în loc de magna Graecia, maior filius tuos (Terenţiu, Adelphoe, 462) „fiul tău cel mare” (adică „mai mare decât ceilalţi fii”), morbus maior „epilepsie” („boala cea mare”, adică mai gravă decât celelalte), maior erus „stăpânul cel bătrân, cel mai mare în vârstă” (comparativ cu fiul său, minor erus). În toate aceste cazuri, specificarea termenului de comparaţie nu era necesară deoarece acesta era cunoscut, referentul fiind selectat dintr-o serie de referenţi cunoscuţi. Astfel, maior a putut căpăta o folosire absolută, iar după extinderea exprimării analitice a comparativului, nu a mai fost simţit ca un comparativ. De la această folosire determinativă („cel mare”), s-a uploads/Litterature/ etimologia-adjectivului-mare-o-reconsiderare-necesara 1 .pdf