Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

Inca din primii ani de viata suntem invatati sa avem o constiinta. Acel sentime

Inca din primii ani de viata suntem invatati sa avem o constiinta. Acel sentiment de intuitie si cunoastere despre propria existenta si despre lucrurile din jurul nostru; faptul de a ne da seama de responsabilitatile morale fata de propriile persoane, de la originea noastra ca indivizi, pana la originea noastra ca popor. O definitie celebra a lui Vicent Van Gogh despre constiinta, spunea ca “Constiinta este busola omului”. Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. In întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului. Odata cu aparitia Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umanaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slava, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia. Umanismul românesc este o mișcare social-culturală care a apărut pe teritoriul țării noastre destul de târziu, în secolul al XVII-lea și care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Din cauza faptului că în Evul Mediu nu au existat condițiile necesare pentru a avea un curent cultural propriu, dezvoltarea umanismului românesc a fost determinat de influența ideilor europene. Purtătorii ideilor umaniste sunt principii, boierii sau cărturarii care au învățat în școlile din străinătate. Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu: studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice, cu totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Ideile fundamentale ale culturii românești sunt susținute în operele cronicarilor, aceștia fiind considerați reprezentanții umanismului românesc. Aceste idei sunt: originea latină a poporului și a limbii române, continuitatea existenței acestui popor pe teritoriul românesc și dorința de a salva oamenii de ignoranță. Cronica este o lucrare cu caracter istoric, obișnuită mai ales în Evul Mediu, care cuprinde o înregistrare cronologică a evenimentelor sociale, politice și familiale Un pas important a fost realizat de cronicarii moldoveni – Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – care, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei, prima imagine a istoriei noastre fiind realizată prin intermediul cronicilor, având merite în crearea unui stil literar. Cronicarii au avut revelația necesității unei disocieri între făurirea evenimentului istoric și consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului și de emancipare a omului în spiritul unui umanism târziu, desincronizat față de Renașterea europeană din secolele al XIV-lea și al XVI-lea. Pentru a asigura o imagine de ansamblu a trecutului, de la inceputuri pana in momentul respectiv, cei trei cronicari moldoveni recurg la principiul continuitatii. Letopisetul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt inregistrate si prezentate pe ani, în ordine cronologică. Prima lucrare este cea a lui Grigore Ureche, numită „Letopisețul Țării Moldovei”, iar aceasta prezintă evenimentele istorice de la cel de-al doilea descălecat, adică de la Dragoș-Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1594). Opera sa istoriografică este un text de evocare și prezintă conflicte între două persoane, soldate cu victoria uneia dintre ele. Datorită simplității acestor secvențe narative, acesta utilizează în mod principal înlănțuirea în legarea episoadelor descrise. Fiecare paragraf se fixează asupra unui eveniment sau a unei personalități istorice, având, de asemenea, câte un titlu care anunță conținutul. Grigore Ureche aduce în prim plan viziunea moralista, prin care susține că istoria educă și nu informează neapărat despre trecut. Miron Costin continuă cronica până la domnia lui Ștefăniță-Vodă Lupul (1661). Cronicarul aduce un element nou lucrării, meditația pe marginea evenimentelor istorice și fraza amplă, de tip cărturăresc. De asemenea, având în vedere faptul că acesta a trăit întâmplările prezentate, perspectiva sa se modifică, punându-l într-o poziție în care acesta are îndoieli, cunoscând atât faptele, cât și personajele despre care scrie. Istoria pentru el devine un fapt viu, în relatarea căruia se implică. Un alt lucru pe care Miron Costin îl aduce în plus este descrierea, fapt care, prin semnificațiile puse în evidență, dă un plus de valoare literară textului. Letopisețul lui Ion Neculce începe cu anul 1662, de la Dabija-Vodă, și se încheie la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743). Această lucrare este considerată cea mai importantă datorită evoluției prozei literare prin arta narațiunii. Dominant memorialistică, opera selecționează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omenești care imprimă o direcție dramatică destinului uman. Toate aceste cronici au o mare importanță în cultura noastră. Din punct de vedere istoric, acestea pun bazele istoriografiei românești. Din punct de vedere lingvistic, sunt o sursă de cunoaștere a unei etape din evoluția limbii române. Din punct de vedere literar, oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice. Operele cronicarilor sunt științifice prin conținut, dar literare prin formă. Importanța cronicarilor constă atât din ideile pe care le-au pus în circulație, dar și din realizarea artistică a scrierilor, dezvoltarea unor tehnici narative și descriptive. În concluzie, prin argumentele si informatiile mentionate mai sus am demonstrat marea importanta istorica a cronicarilor si implicit, a constiintei istorice. Scrierile lor fiind surse extraordinare pentru aflarea trecutului romanilor si, datorită conștiinței cronicarilor se va manifesta interesul românilor pentru cunoașterea propriei istorii. Cronica și literatura au avut un rol fundamental în dezvoltarea culturii românești. uploads/Litterature/ formarea-constiintei-istorice.pdf