Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

DUMITRU LOŞONŢI "' TOPONIME ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CLUSIDM 2000

DUMITRU LOŞONŢI "' TOPONIME ROMANEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF CLUSIDM 2000 Culegere şi tehnoredactare: EV A MLADIN Coperta: LUCIAN ANDREI ISBN: 973-555-286-8 INTRODUCERE După cum este cunoscut, prin termenul toponimie (împrumutat din limba franceză, unde a fost creat pe baza a două cuvinte greceşti: topos 'localitate, loc' şi onoma 'nume') se înţelege atât 'totalitatea numelor de locuri dintr-o ţară sau dintr-o regiune dată', cât şi 'ramura lingvisticii care se ocupă cu studiul originii, semnificaţiei şi evoluţiei numelor de locuri'. Numele de locuri (numele topice, toponimele, toponimicele) pot fi nume de continente, ţări, regiuni, judeţe, aşezări umane stabile sau temporare (oraşe, cartiere, străzi, sate, cătune, case, bordeie, colibe etc.), forme de relief (munţi, dealuri, coline, movile, depresiuni, văi, platouri, terase etc.), ape (oceane, mări, râuri, pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, bălţi, mlaştini etc.), căi de comunicaţie (drumuri, cărări), moşii etc. S-a discutat şi se va discuta probabil încă foarte mult despre delimitarea toponimelor faţă de apelative, adică despre faza în care un cuvânt comun trebuie considerat toponim, nume propriu. Foarte răspândită este opinia că un cuvânt comun devine nume propriu atunci când îşi pierde conţinutul semantic1• Dacă s-ar accepta o asemenea teorie, ar însemna ca numele provenite din acelaşi apelativ să fie interpretate drept toponime (propriu-zise) în graiurile în care apelativul respectiv este neînţeles şi 1 Pentru definirea numelor proprii, vezi J. Kurytowicz, La positio11 li11g11istiq11e du 11ompropre, în „Onomastica'', Wroctaw, 1956, nr. 2, p. 1-14; O. S. Akhmanova, Le „110111 propre" en tal1l que categorie linguistique, în CL, III, 1958, supliment, p. 13-18; Sabina Teiuş, Despre conceptul de nume propriu şi sfera onomasticii, în LR, XVI, 1967, nr. 6, p. 513-516; idem, Referitor la sfera şi locul onomasticii în lingvistică, în SMO 7-11; V. Păltineanu, Numele propriu - semn lingvistic, în StUBB, 197), fasc. I, p. 95-99; Jon Roşianu, Despre numele proprii şi conţinutul lor, în CL, XVII, 1972, nr. 2, p. 295-307; Viorica Florea, Colllribuţii la problema înţelesului numelor proprii, în LR, XXIII, 1974, nr. 5, p. 403-408; idem, Raportul dintre înţelesul numelor de locuri şi cel al numelor comune corespunzătoare, în LR, XXIV, 1975, nr. 3, p. 215-220 etc. 5 DUMITRU LOŞONŢI (entopice sau) entopice în funcţie toponimică în graiurile în care el este înţeles, sau chiar ca unul şi acelaşi nume să fie considerat atât toponim, cât şi apelativ în funţie toponimică, în cazurile când apelativul este neînţeles de anumiţi membri, dar înţeles de alţi membri ai comunităţii respective. Fără să intrăm în această discuţie cu caracter teoretic, vom preciza că considerăm toponim un cuvânt sau un grup unitar de cuvinte cu care o colectivitate numeşte şi individualizează, într-un spaţiu determinat, un obiect geografic, indiferent dacă sensul cuvântului din care provine toponimul mai este sau nu cunoscut de vorbitori2• În literatura de specialitate, termenul toponim românesc se întâlneşte cu mai multe accepţiuni: 'toponim folosit de poporul român', 'toponim existent pe teritoriul României' sau 'toponim creat de poporul român'. De exemplu, pentru E. Janitsek (Clasificarea toponimelor româneşti după origine, StUBB, 1974, fasc. 1, p. 114-115) „toate toponimele folosite de poporul român - indiferent de originea, de aspectul lor lingvistic sa_,u de răspândirea lor teritorială - constituie o parte integrantă din vocabularul limbii române, deci ele sunt, toate, nume topice româneşti". Ca şi alţi cercetători (Gustav Weigand3, Ernil Petrovici4, Marius I. Oros5 etc.), prin toponime româneşti înţelegem toponimele create de români pe baza materialului lingvistic şi cu mijloacele specifice de care au dispus de-a lungul secolelor. În afară de numele compuse în 2 De exemplu, pentru Emilian N. Bureţea, Unele aspecte ale relaţiei dintre toponimic şi apelativ în toponimia din Oltenia, în LR, XXIV, 1975, nr. 3 •. p. 211-214, republicat în CTR 18-23, şi Ilie Dan, Toponimie şi continuitate în Moldova de nord, Iaşi, 1980, p. 23, 49, în toponimia unei zone se întâlnesc două categorii de termeni: apelative în funcţie toponimică, adică nume a căror bază lexicală este relativ uşor recunoscută de localnici, şi toponime propriu-zise, adică nume provenite dintr-un lexem neînţeles, dispărut, uneori de multe veacuri, din graiul local. 3 După cum a arătat Vasile Frăţilă (Contribuţii 136-140), Gustav Weigand a fost primul care a stabilit ce se înţelege prin toponim românesc (dat de români) şi prin toponim străin (dat de alte populaţii). 4 Plecând de la o idee a lui Max Vasmer, începând din 1943, Emil Petrovici analizează toponimele din ţara noastră făcând cu consecvenţă distincţie între toponimele create de români şi cele străine. Vezi Daco-slava, în DR, X2, 1943, p. 233-277; Toponimie ungurească în Transilvania medievală, în „Transilvania", 74, 1943, nr. 2, p. 113-130; SDT 174-177, 195, 225-240, 249, 292-303. 5 Vezi Raportul dintre numele propriu şi subiectul denominator, în SO V 30-40. 6 TOPONIME ROMÂNEŞTI CARE DESCRIU FORME DE RELIEF limba română, în care pot intra şi toponime sau nume de persoană străine, sunt creaţii româneşti şi toponimele provenite din: a) apelativele româneşti existente la un moment dat în limba română, indiferent de originea lor (moştenite din substrat sau din latină, formate în limba română, împrumutate din slavă, maghiară etc.). E adevărat însă că, în localităţile sau zonele unde alături de populaţia românească au trăit sau trăiesc şi alte populaţii, este uneori dificil de precizat dacă anumite toponime au fost create de români pe baza apelativelor (atestate sau neatestate) împrumutate de la aceste populaţii sau create de populaţiile respective şi preluate (adaptate) de români6• Nu de puţine ori poate fi vorba de creaţii independente, paralele 7 • De exemplu, în Bonţida 8 CJ, locurile numite de români Bărcu al Mare (zăvoi şi teren arabil între braţele Someşului), Ciurgău (izvor cu ţeavă), Imaş (teren arabil şi fânaţ; înainte a fost fânaţ şi păşune), Rât sau Râtu al Mare (şes arabil în stânga Someşului; înainte a fost fânaţ), Tău (şes cu teren arabil şi fânaţ, în stânga Văii Gădălinului; a fost un teren mlăştinos, cu bălţi mari, unele amenajate pentru creşterea peştilor) etc. sunt numite de maghiari Nagyberek, Csorg6, Nyomas, R{t sau Nagyr{t, T6 etc. Aceste toponime au putut fi create iniţial atât de către români, cât şi de către maghiari, pentru că bărc 'pădurice de plopi, răchiţi, arini etc. (pe malurile unei ape curgătoare, dar şi în altă parte)' (< vechi magh. berk 'idem'), ciurgău 'izvor cu ţeavă'(< magh. csorg6 'idem'), rât 'fânaţ (pe şes)'(< magh. ret 'idem'), tău 'lac' (< magh. t6 'idem') etc. sunt curente în grai. „Românii - spune E. Petrovici (Toponimie ungurească ... , p. 115) - pot forma sute de nume topice cu astfel de elemente de origine maghiară sau cu altele de origine slavă (zăpodie, iaz, groapă, var, pleş, grohotă etc.), de aceea numirile tot româneşti rămân". Cu apelative de origine maghiară, precum *chirilău 'dâlllb rotund' (< magh. kerU/6 'ocol, ocoliş, înconjur'), hagău 'drum pe o pantă' (< magh. hdg6 'idem') etc., românii din Bonţida au numit unele locuri 6 Cf. Petrovici SDT 175, 176 etc. 7 Cf. E. Janitsek, O clasificare în microtoponimie: nume topice româneşti de origine maghiară, în SMO 77-78. 8 V. Dumitru Loşonţi, Numele de locuri din Bonţida, în CL, XXII, 1977, nr. I, p. 67. 7 DUMITRU LOŞONŢI Chirilău („sânt două, Chirilauă, două dâmburi în formă de pită": unul în Valea Peteroaii, numit şi Chirilău Popii, şi altul în Valea Sânăşelelor), Hagău (drumul principal care duce din Bonţida în localitatea Sic; urcă pe o pantă repede de deal), pe când maghiarii le-au numit cu totul altfel: Kerekdomb ( < kerek 'rotund' + domb 'dâmb'; primul e atestat de Ia 1720: „A Kerek Dombmil), Talabal6 etc.; b) nume de persoană româneşti (de diverse origini) şi străine, în formă primară ori sufixată; c) toponime româneşti sau străine, prin derivare sau transferul numelui la un obiect geografic apropiat; d) botezarea de către români a unor locuri cu numele unor localităţi, ţări etc. străine. O parte din materialul toponimic pe care-l discutăm în lucrare a fost extras din lucrări de toponimie (dicţionare, monografii, studii, articole). O serie de nume ne-au fost comunicate de către colegii de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" (în primul rând V. Bidian şi S. Vlad), dar şi de alte persoane9• Relativ puţine nume provin din lucrări cu caracter geografic sau din hărţi. Cea mai mare parte din el este însă material personal, obţinut de la peste 2000 de informatori, prin anchete directe în multe sute de localităţi din Transilvania şi în vreo 20 din Oltenia. De aceea considerăm oportun să prezentăm succint metoda prin care l-am cules. Cum intenţia noastră a fost să înregistrăm, pe cât posibil exhaustiv, toponimele cunoscute azi de localnici din hotarele satelor lor şi să obţinem cât mai multe informaţii lingvistice şi de altă natură care să ne ajute la o judicioasă interpretare a lor, am optat pentru metod a an c h e te i d i re c te făcute cu m a i m u l ţi i n f o r m a t o r i . Dintre toate metodele de adunare a materialului toponimic fără îndoială că ancheta pe teren10 este cea mai bună, oferind avantajul de a-l 9 Tuturor le mulţumim călduros şi pe această cale. 10 Pentru uploads/Geographie/ dumitru-losonti-toponime-ow.pdf