Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

DPI–1 I. Consideraţii introductive I.1. Obiectul dreptului de proprietate intel

DPI–1 I. Consideraţii introductive I.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală Prin proprietate intelectuală se înţelege totalitatea drepturilor referitoare la drepturile artistice, ştiinţifice şi drepturile conexe, drepturi privind invenţiile, mărcile şi indicaţiile geografice, dreptul privind desenele şi modelele industriale, drepturile privind combaterea concurenţei neloiale, precum şi orice alt drept referitor la creaţii intelectuale. Dreptul de proprietate intelectual ă reprezintă ansamblul normelor prin care se protejează creaţia intelectuală. Natura raportului juridic din domeniul dreptului de proprietate intelectuale a suscitat controverse în literatura de specialitate: – raportul juridic este de natură patrimonială şi are ca obiect creaţia intelectuală; – dreptul de proprietate intelectuală este un drept sui generis, cu o natură proprie; Raportul juridic are două laturi: una patrimonială şi una nepatrimonială. S-au susţinut mai multe puncte de vedere privind importanţa laturii patrimoniale sau a celei nepatrimoniale în acest domeniu. Dreptul de creaţie intelectuală priveşte două domenii distincte: – dreptul de autor; – dreptul de proprietate industrială. I.2. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală Dreptul de proprietate intelectuală are izvoare interne şi internaţionale. I.2.1. Izvoare interne – Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; – Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; – Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe; – Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale; – Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. I.2.2. Izvoare internaţionale Protecţia creaţiei intelectuale este asigurată în formă unitară pe plan internaţional prin: – Convenţia de la Paris asupra creaţiei industriale (1883) A luat fiinţă prin acordul a 11 state fondatoare şi s-a constituit ca o convenţie deplină. România a aderat la Convenţie printr-un Decret–lege din 1920, ratificat în 1924. Este condusă de Adunarea generală, în care fiecare ţară este reprezentată de un delegat asistat de un consilier. Fiecare ţară membră este obligată să organizeze un serviciu special de proprietate industrială şi să editeze o publicaţie periodică de specialitate. Diferendele dintre ţări cu privire la problemele de proprietate intelectuală sînt rezolvate de Curtea Internaţională de Justiţie DPI–2 numai în măsura în care nu au putut fi soluţionate pe calea negocierilor. A suferit modificări succesive, fiecare stat putînd adera la o anumită formă. – Convenţia de la Berna pentru proteţia operelor literare şi artistice (1886) A intrat în vigoare în 1887. A fost înfiinţată de 9 state fondatoare şi a suferit mai multe revizuiri. România a aderat printr-o lege din 1926. I.3. Principiile dreptului de proprietate intelectuală Dreptul de proprietate intelectuală este guvernat de patru principii fundamentale: 1. principiul tratamentului naţional 2. principiul dreptului de prioritate 3. principiul independenţei brevetelor 4. principiul independenţei mărcilor Pe baza respectării acestor principii, ţările membre ale celor două convenţii au libertatea să reglementeze, prin legislaţia naţională, protecţia proprietăţii intelectuale. I.3.1. Principiul tratamentului naţional Este prevăzut în art. 2 al Convenţiei de la Paris. Potrivit acestui principiu, resortisanţii din ţările membre beneficiază în celelalte ţări de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii, putîndu-se bucura de avantajele pe care legislaţiile interne le acordă în prezent sau le vor acorda propriilor cetăţeni. |n mod practic, resortisanţii vor beneficia de aceeaşi protecţie ca şi naţionalii, vor putea folosi aceleaşi mijloace de apărare împotriva atingerii dreptului lor. Tratamentul naţional stabileşte egalitatea resortisanţilor numai în domeniul dreptului internaţional privat. |n conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, sînt consideraţi ca fiind resortisanţi şi cetăţenii ţărilor care fac parte din Convenţie, dar care au domiciliul sau o întreprindere industrială sau comercială reală şi serioasă pe teritoriul uneia dintre ţările membre. Apartenenţa unui resortisant la o ţară a uniunii se va stabili după legea statului al cărui cetăţean se declară a fi persoana respectivă. I.3.2. Principiul dreptului de prioritate Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane care a efectuat într-o ţară a Uniunii un prim depozit reglementar pentru a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea protecţiei în mai multe ţări membre. Dreptul de prioritate este prevăzut în Convenţia de la Paris în forma revizuită în 1934, la Londra. Conform acestor prevederi, resortisantul care a depus în una din ţările Uniunii o cerere avînd ca obiect un drept de proprietate intelectuală, va beneficia de un drept de prioritate pentru a efectua depozitul în celelalte ţări membre. Pentru a exista acest drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit naţional, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia naţională a fiecărei ţări membre sau a convenţiilor internaţionale încheiate între ţările membre ale Uniunii. Depozitul na ţional reglementar este orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţara DPI–3 respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii. |n funcţie de aceste dispoziţii, rezultă că primul depozit trebuie să se efectueze într-o ţară membră a Uniunii, iar depozitul să fie reglementar. I.3.3. Principiul independenţei brevetelor Presupune că cererile de brevete pentru aceeaşi inveţie în diferite ţări ale Uniunii să fie independete unele de altele. Acest principiu este consacrat în Convenţia de la Berna. Potrivit acestui principiu, brevetele cerute de ţări din cadrul Uniunii, de cetăţeni din cadrul Uniunii, să fie independente de brevetele obţinute în celelalte ţări. Brevetele obţinute cu beneficiul priorităţii vor avea în diferite ţări al Uniunii o durată egală cu aceea pe care ar avea-o dacă ar fi cerute fără beneficiul priorităţii. I.3.4. Principiul independenţei mărcilor După înregistrarea într-o ţară membră a Uniunii, marca nu mai depinde de marca de origine sau de marca înregistrată în celelalte ţări ale Uniunii. Acest principiu este consacrat de Convenţia de la Paris în forma revizuită în 1958 la Lisabona. Conform acestor prevederi, condiţiile de depunere şi de înregistrare a mărcilor vor fi stabilite în fiecare ţară a Uniunii prin legea internă. O marcă depusă de un resortisant al unei ţări a Uniunii va putea fi refuzată sau invalidată pe motiv că nu a fost depusă, înregistrată sau reînnoită în ţara de origine. Marca înregistrată în una din ţările Uniunii este independentă de marca înregistrată în celelalte ţări. II. Dreptul de autor şi drepturile conexe Evoluţiile culturale şi existenţa interesului pentru cultură au subliniat necesitatea găsirii unor modalităţi de protejare a dreptului de autor. |n doctrină s-a subliniat existenţa a două probleme majore: 1. tendinţa activităţii culturale de a deveni o industrie culturală, fapt generat şi de necesitatea unor investiţii pentru crearea şi difuzarea operelor; 2. acordul autorului individual este mai puţin evident în măsura în care unele opere sînt rezultatul mai multor creatori care îşi desfăşoară activitatea în cadrul anumitor întreprinderi. Pentru aceste motive se caută soluţii pentru protejarea adevăraţilor creatori, care sînt autorii propriu-zişi. Implicîndu-se în soluţionarea acestor probleme, Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală a elaborat un protocol la Convenţia de la Berna pentru asigurarea unui sistem de drepturi de autor în concordanţă cu cerinţele actuale. Pe plan internaţional există două mari sisteme juridice în materia drepturilor de autor: – sistemul european – sistemul de copyright – specific sistemului american. Principala deosebire dintre cele două sisteme rezultă din preocuparea prioritară: – în dreptul european – protecţia intereselor autorului; – în dreptul american – protecţia intereselor industriale şi respectarea unor formalităţi. După o relativă izolare, SUA a aderat în 1989 la Convenţia de la Berna, ceea ce a determinat consacrarea a două principii menite să asigure coexistenţa acestor două sisteme: – Convenţia se limitează la operele spirituale, fără a se extinde asupra producţiilor; DPI–4 – legislaţia americană trebuie să evolueze şi spre o recunoaştere minimală a dreptului moral, urmînd a se distinge între dreptul de autor şi drepturile conexe. Existenţa unor forme noi de exprimare a creaţiilor intelectuale impune lărgirea sferei operelor care au vocaţia de a fi protejate juridic. |n acelaşi timp, se impune şi extinderea sferei subiectelor dreptului de autor. Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în recunoaşterea calităţii de autor numai persoanei fizice, deoarece numai acestea au aptitudinea de a realiza o creaţie intelectuală. Cu titlu de excepţie, calitatea de autor se recunoaşte şi persoanei juridice, în principal ca o consecinţă a dezvoltării artei cinematografice. Această excepţie operează şi în cazul editurilor, cu referire la operele de sinteză sau de mare amploare, care depăşesc posibilităţile unui singur autor. Probleme deosebite decurg şi din realizarea unor opere în cadrul obligaţiilor de serviciu, reglementările în acest domeniu fiind variate. Dreptul de autor trebuie să facă faţă şi problemelor legate de utilizarea liberă a operelor şi limitele dreptului exclusiv al autorului. |n baza unui principiu general admis, utilizarea unei opere poate urmări şi realizarea unei opere noi. II.1. Scurt istoric al dreptului de autor Recunoaşterea şi protejarea dreptului de autor reprezintă o realizare ??? a dreptului. |n antichitate, dreptul de autor era ignorat de legislaţia timpului, interes manifestîndu-se numai cu privire la drepturile privind manuscrisul operei. Această situaţie confuză se menţine şi în Evul Mediu, epocă în care cărţile erau deosebit de scumpe. |n această perioadă începe să se pună problema dreptului exclusiv de transcriere a manuscriselor şi ia amploare activitatea copiştilor. Un moment important îl constituie inventarea tiparului (1540), fapt ce a permis multiplicarea facilă a operelor şi lărgirea accesului la cereaţiile intelectuale. |n acest timp au apărut plagiatorii, care reuşesc să obţină venituri importante din contrafacerea operelor. |n sec. uploads/Geographie/ manual-dreptul-proprietatii-intelectuale.pdf