Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

VOCABULAR — GRAMATICĂ CE ESTE ETIMOLOGIA' DE Acad. IORGU IORDAN încep, cum cere

VOCABULAR — GRAMATICĂ CE ESTE ETIMOLOGIA' DE Acad. IORGU IORDAN încep, cum cere, de altfel, și titlul, cu o definiție (chiar dacă ea nu este numaidecit necesară) a termenului etimologie, o definiție scurtă, ca într-un dicționar. Etimologia ar fi stabilirea, cu mijloace științifice, a originii elementelor care alcătuiesc o limbă. Insist asupra părții finale a acestei definiții, pentru că, în mod obișnuit, oamenii care vorbesc de etimologia se gîndesc la originea cuvintelor propriu-zise, a cuvin telor pe care le putem numi lexicale, înregistrate și explicate în dicționare. Aceasta ar fi etimologia lexicală, dacă-mi este îngăduit să „creez” o denumire, după mine, destul de potrivită . Lingvistul trebuie să cunoască originea t u t u r o r faptelor din limba pe care o studiază, deci și originea instrumentelor gramaticale, a cuvintelor sin tactice, cum le-aș spune eu, care figurează și ele în dicționare, dar, dacă lexicografii ar fi riguroși, ar trebui să n u se ocupe de și, de în etc., care apar numai în legături de cuvinte L Ce origini pot avea cuvintele unei limbi ? Să ne oprim la limba română. Întîi, origine latină, fiindcă limba noastră este una dintre continuatoarele latinei în condiții istorice specifice pentru teritoriul unde a luat ea naștere. Urmează apoi cuvintele din s u b s t r a t, din idiomele vorbite de populațiile autohtone, cucerite și asimilate de romani, după aceea cuvintele din suprastrat (sau superstrat cum se spune mai des astăzi), adică elemente din alte limbi cu care latina orientală a venit în contact înainte de transformarea ei în română sau, spus mai explicit, în epoca în care limba noastră n u era română propriu-zisă, ci se găsea încă în forma ei latinească, foarte evoluată, e adevărat, dar nu așa de evoluată, încît să se fi prefăcut oarecum în altă limbă, într-o limbă care să aibă autonomia ei, care să se deosebească, într-o măsură mai mare sau mai mică, și de latină și de celelalte idiome romanice. * Răsfoind Elymologicum Magnum, retipărit de curînd, aflu ceea ce ș tiam odată, dar uitasem, că si Hasdeu ș i-a intitulat la fel un studiu al său. 1 în cazul acestora s-ar putea vorbi de o e t imol ogx e smt acti ca, după cum studiul elementelor morfologice din punctul dc vedere al originii lor ar putea fi numit eti mologie morfologică. Dar nimeni nu spune aș a ș i nici nu trebuie. Prin urmare, etimologie autentică, propriu-zisă, rămîne tot cea lexicala, căreia urmează sa-i zicem, cum i s-a zis totdeauna, etimologie pur ș i simplu. BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 17G ACAD. IORGU IORDAN Avem, în sfîrșit, î m p r u m u Uurile de toate felurile. Ș i cuvintele din suprastrat sînt împrumiut-uri. Eu mă refer, cînd vorbesc de împru muturi, la cuvintele intrate din limbi străine după ce limba română a căpătat forma aceea oarecum autonomă de care aminteam mai înainte, așadar cuvinte care n u au participat în nici un fel la constituirea limbii române, pentru că au apărut, datorită împrejurărilor istorice, d u p ă ce această limbă era deja formată, formată, bineînțeles, aproximativ, căci o limbă, oricare ar fi ea, nu este formată definitiv niciodată. Există totuși o epocă în istoria ei cînd ea încetează de a mai fi în î n t r e- g i m e limba de bază și devine sau începe să devină un idiom să zicem autonom, care se dezvoltă, cel puțin în mare parte, dacă nu în între gime, după legile ei proprii. Se mai adaugă, la aceste elemente, ca o categorie aparte foarte importantă, creațiile proprii limbii în discuție, de pildă inter jecțiile, dar mai ales cuvintele formate din materialul lingvistic deja existent (este vorba de cuvintele derivate și de cele compuse), precum și creațiile în sens strict, cuvintele expresive sau, mai bine zis, imitative, de felul lui cmcw, a bîzîi ș. a. Acestea din urmă sînt numite, de obicei, onomatopeice, însă termenul mi se pare cam îngust în ce privește conținutul, și de aceea cred că cuvinte i mtative este o denumire mai potrivită : ele imită, cu ajutorul sunetelor limbii, al sunetelor articulate, cum se spune adesea, diverse zgomote din lumea înconjurătoare și capătă, prin acest simplu fapt (produs al unui proces psihic complex), o semnificație lingvistică, adică un sens. Aceste ultime procedee de îmbogățire a limbii și, drept consecință, a cercetării legate de originea cuvintelor a determinat pe unii lingviști să vorbească de etimologie internă și de etimologi e extern ă. Distincția însăși mi s-a părut curioasă, poate numai pentru că m-a surprins, în orice caz, cu siguranță, din cauza ostilității mele față de înmulțirea exagerată a clasificărilor și a terminologiei. Curiozitatea, însoțită de nedumerire, a crescut cînd am aflat că etimologie internă ar însemna studiul formațiilor proprii ale limbii, deci al cuvintelor derivate și compuse, al interjecțiilor, al așa-ziselor onomatopei, mai scurt, cercetarea etimologică a tot ceea ce apare într-o limbă din ea însăși, după, ce ea s-a constituit ca o unitate de sine stătătoare. Toate celelalte elemente ale ei ar aparține, în ce privește stabilirea originii lor, etimologiei externe. Prin urmare, cuvintele moștenite, cele din substrat și cele din suprastrat, adică tocmai acelea care au contribuit, cu adevă rat, la constituirea unei limbi (în cazul de față, a limbii române) și fără de care ea nu ar fi existat! Ce poate fi, mă întreb, mai intern în limba noastră, din punctul de vedere al etimologiei, decît, înainte de toate, elementele latinești f în ce privește substratul, situația se pre zintă diferit, întrucît intervine, prin forța lucrurilor, și factorul etnic . alături de cel pur lingvistic. Populațiile autohtone și-au însușit treptat limba latină, dar au continuat, din ce în ce mai puțin (mă gîndesc la numărul vorbitorilor), s-o folosească și pe cea maternă. Bilingvismul a durat multe secole, cu raportul de forțe mereu mai avantajos pentru limba cuceritorilor, pînă cînd, la un moment dat, aceea a cuceriților a dispărut cu totul, căci n-o mai vorbea nimeni. Dar în latina vorbită de autohtoni au rămas, cum nu se putea altfel, „sechele” (așa spun medicii, BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 3 CE ESTE ETIMOLOGIA 177 CU un .Z? mi .se Pare nimerit în discuția noastră) : cuvinte din Ș b special, unele particularități fonetice, datorite deprmdcriloi de pronunțare a propriei lor limbi. Ș i unele și altele s-au transmis brnbn noastre, de fapt au râmas m latina vorbită de aiitohtom Cam este romana. Aceeași întrebare ca mai sus : Ce poate fi mai . . .intern decît aceste elemente caracteristice, • necunoscute latinei propriu-zise si de aceea inexistente in celelalte idiome romanice? La fel, aproximativ, se pune problema și pentru . suprastrat, care a participat de asemenea (m.proporții. cantitative și calitative diferite, din cauza condițiilor istorice) la fo^"nîarea .limbii noastre. In rezumat, dacă acceptăm și vrem să piăstrămi distincția dintre etimologia internă și etimologia externă, după părerea mea prisma însemnează studiul etimologic al elementelor constitutive (moștenire, substrat. de altminteri, și substratul este moștenire din punct de • vedere etnic — și suprastrat), iar a doua trebuie să aibă drept obiect, de cercetare elementele împrumutate, intrate în limbă după consti tuirea e.i (în sensul arătat mai sus). Cit despre creațiile proprii, studiul derivării și compunerii nu poate fi numit etimologie : originea cuvîntului care servește drept temă o dă dicționarul etimologic, iar aceea a afixelor se stabilește totdeauna ca urmare logică a etimologiei cuvintelor în care apar afixele. Numai creațiile propriu-zise se pretează la cercetări etimo logice. în cazul lor avem etimologie internă. în legătură cu cuvintele moștenite se pune o problemă, după mine, foarte importantă. „După mine”, e un fel de a vorbi. De fapt, după alții, dinaintea mea, care s-au ocupat de ea și au emis păreri care mi se par juste. • în ce măsură elementele moștenite ale limbii române con tinuă cuvintele latinești respective ?' Poate părea curioasă și, într-un fel oarecare, este curioasă întrebarea. Cînd zicem „în ce măsură?”, însemnează dacă, de pildă, rom. casă sau rom. a merge reprezintă, cu adevărat, prototipurile latinești corespunzătoare, dacă, altfel spus, casă este exact același cu lat. casa și a merge exact același cu lat. mergere. La această întrebare trebuie, cred, să răspundem negativ. Din punctul de vedere al sunetelor, nu încape nici o îndoială că rom. casă continuă, cu o ușoară modificare, datorită evoluției fonetice, pe lat. casa și, tot așa, a merge pe lat. mergere. întrebarea se pune însă cu privire la înțeles, și răspunsul negativ la asta se referă. Sub raportul semantic, rom. casă este diferit, foarte d i f e r i t de lat. casa, și, la fel, rom. a merge comparat cu lat. mergere. Aici situația este și mai clară, fiindcă mergere însemna „a merg’e . sub apă, a se cufunda”. Am pus întrebarea aceasta din cauză că și-au pus-o, înaintea mea, lingviști consacrați, celebri, de pildă Jules Gillidron, creatorul geografiei ling vistice. După apariția „Atlasului lingvistic al Franței”, alcătuit de el cu ajutorul lui E. Edmont ca anchetator, a purces la studierea diverselor aspecte ale uploads/Litterature/ iordan-iorgu-ce-este-etimologia-limba-romana-an-xxi-nr-3-1972-p-175-183.pdf