Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

DREPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ Bibliografia cursului: Ioan Macovei, „Drept

DREPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ Bibliografia cursului: Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2006; Victor Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lor juridică în România”, Cluj-Napoca, 1999; Victor Ursa, „Dreptul de inventator în România”, Cluj-Napoca, 2006; Nicoleta - Rodica Dominte, „Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2009; Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, actualizată (2006); Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie, actualizată (MOf 541 din 8 aug. 2007); Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, modificată (Legea 66/2010). Introducere Dorinţa oamenilor de a pretinde drepturi de proprietate pare a fi o chestiune ce ţine inclusiv de natura umană. Inclusiv dreptul de proprietate intelectuală la un nivel individual este o revendicare ce poate aparţine fiecăruia dintre noi, încă de la cele mai mici vârste, la un nivel desigur incipient prin protestele copilului atunci când este imitat de un alt copil sau de un adult. Dreptul de proprietate intelectuală, definit în literatura de specialitate anglo- saxonă ca „Intellectual Property” se poate afirma ca fiind un drept de proprietate asupra ideilor. Desigur, aceasta este o definiţie care nu este consacrată ca atare, modalitățile de definire a acestei ramuri de drept fiind totuşi mult mai complexe. Doctrina internaţională din acest domeniu face referire la proprietatea intelectuală ca la „produsele creativităţii şi minţii umane protejate prin lege”. Alţi autori dezvoltă şi apreciază că avem de-a face cu „un drept intangibil, legal recunoscut, de proprietate asupra produselor intelectului anumitor persoane”. Alte definiţii, se referă la acest drept ca fiind un drept asupra produselor intelectului uman, care au valoare comercială şi primesc protecţie legală. O definiţie cât mai completă este cea care stabileşte dreptul de proprietate intelectuală ca fiind „ramura de drept cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de comerţ”. Toate aceste definiţii, subliniază însă, într-un fel sau altul că acest drept este unul strâns legat de activitatea creatoare, umană. Ramura de drept a proprietăţii intelectuale include atât normele juridice privitoare la valorificarea socială a acestei activităţi creatoare specifice oamenilor, cât şi cele care 1 privesc apărarea cu mijloace juridice a drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale creatorilor. Dreptul de proprietate intelectuală implică un aspect de drept subiectiv pozitiv – al titularului la valorificarea dreptului său privitor la creaţie şi un aspect de drept negativ – obligaţia tuturor terţilor de a se abţin de a atinge în vreun fel dreptul titularului. Doctrina împarte în mod curent această ramură în trei ramuri principale, care în dreptul anglo-saxon şi nu numai, sunt denumite copyright, trademark şi patent, denumiri care au fost parţial sau integral preluate şi de către dreptul românesc, prin traducere literală sau ca atare, chiar dacă sensurile acestor termeni diferă din punct de vedere juridic în doctrina şi legislaţia românească. Natura juridică Discuţiile privind acest aspect, al naturii juridice a drepturilor de proprietate intelectuală, s-au purtat mai ales la nivel doctrinar, existând mai multe opinii diverse, care fundamentează mai multe teorii. Dintre acestea, poate cea mai neutră, este cea care realizează un compromis, stabilind o dualitate a naturii juridice, având în vedere că avem de-a face atât cu drepturi patrimoniale, cât şi cu drepturi personale, nepatrimoniale, la fel de importante şi cu o pondere egală în această ramură de drept. Istoric Reglementarea juridică a dreptului de proprietate intelectuală prin norme juridice specifice apare cu secole întârziere după recunoaşterea drepturilor de proprietate asupra pământului, a diverselor bunuri sau obiecte. Se consideră în general că există o corelaţie între reglementarea juridică a drepturilor de proprietate intelectuală şi evoluţia tehnologică, aceasta din urmă ducând la evoluţia în drept. Este posibil ca primul semn al apariţiei unor astfel de norme juridice să fie legat de inventarea tiparului mobil. Este posibil a stabili perioada şi spaţiul Europei Renascentiste ca fiind originea acestor drepturi. Trebuie totuşi a diferenţia momentul apariţiei în funcţie de cele trei ramuri tradiţional acceptate. Astfel, în ceea ce priveşte drepturile de autor (copyright) acestea trebuie legate, aşa cum spuneam de apariţia tiparului. Inventat în extremul Orient antic (China, Japonia, Coreea), tiparul a fost „reinventat” în Europa, când în 1455 Johannes Gutenberg publică pentru prima dată o carte tipărită – „Biblia”. Lejeritatea multiplicării a făcut necesară impunerea unei protecţii împotriva copierii neautorizate, pornind iniţial de la un monopol şi control statal, care a dus treptat la o liberalizare în paralel cu o reglementare tot mai atentă prin norme juridice. 2 Patentul sau brevetul de invenţie are, foarte probabil, la origine, monopolul regal al diverselor capete încoronate asupra anumitor produse sau afaceri (servicii), în perioada medievală, în întreaga Europă. Oricum, primul patent cunoscut îi aparţine arhitectului Filippo Brunelleschi, căruia Florenţa îi acordă în anul 1421 un patent pentru un anumit model de corabie. Acest tip de corabie celebrul arhitect l-a folosit pentru transportul marmurei şi a pietrei pe râul Arno, material folosit pentru edificarea cupolei catedralei Santa Maria del Fiore, din Florenţa. Cam în aceeaşi perioadă, Veneţia începe să acorde patente pentru 10 ani, stabilindu-se ca regulă obligaţia inventatorului de a arăta cum funcţionează şi cum este realizabilă invenţia pentru a putea fi copiată după expirarea termenului menţionat. Primul act legislativ în sensul protecţiei acordate unor astfel de drepturi datează din 1623 şi este aşa numitul Statute of Monopolies, rezultat al conflictului dintre Parlamentul şi regalitatea engleză. Normele care reglementează marca înregistrată (trademark) au apărut ulterior, în Statele Unite ale Americii, unde s-a permis ca orice literă, slogan, motto, design, imagine, simbol, culoare sau combinaţie a acestora să devină marcă protejată de lege. De altfel, tot SUA a înregistrat ca marcă inclusiv un parfum – situaţia unor fire pentru brodat impregnate cu acest parfum. Organisme interne şi internaţionale Necesitatea acordării unei protecţii eficiente pentru drepturile de proprietate intelectuală a determinat înfiinţarea unor organisme internaţionale – Organizaţia Mondială de Proprietate Intelectuală (WIPO – World Intellectual Property Organization, înfiinţată în 1893, cu sediul la Geneva) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO – World Trade Organization, înfiinţată abia în 1995, după ani de negocieri, cu sediul la Geneva). La nivel naţional există două organisme principale, care în prezent se încearcă a fi armonizate conform legislaţiei europene: Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA). Obiectul protecţiei Normele juridice ce reglementează drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect al protecţiei două categorii principale de drepturi: 1. drepturile de proprietate industrială – raportat la creaţii intelectuale aplicabile în industrie şi semne distinctive; 2. drepturile de autor – privesc realizarea şi valorificarea operelor literare, ştiinţifice şi artistice. Din aceste două categorii rezultă şi ramurile principale de drept în acest domeniu, din care, în prezentul curs vom analiza drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile de inventator şi brevetul de invenţie şi mărcile înregistrate. 3 Izvoare de drept La fel ca orice domeniu de drept, dreptul de proprietate intelectuală, indiferent de ramură, are mai multe categorii de izvoare, care reglementează şi asigură protecţia juridică. Izvoarele pot fi împărţite în funcţie de mai multe criterii în diverse categorii, însă în prezenta expunere vom avea în vedere trei categorii: 1. izvoarele interne Principalele izvoare interne sunt Legea 8 din 1996 privind drepturile de autor, Legea 64 din 1991 privind brevetele de invenţie împreună cu HG 499 din 18 apr. 2003 cu regulamentul de aplicare a legii şi Legea 84 din 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice cu HG 833 din 19 nov. 1998 pentru aprobarea regulamentului de aplicare. Toate aceste norme juridice au fost modificate de la data apariţiei, astfel că trebuie avute în vedere ultimele variante în vigoare. De asemenea, anumite prevederi aplicabile în domeniul proprietăţii intelectuale sunt incluse în alte norme juridice, spre exemplu în Legea 31 din 1990 privind societăţile comerciale, Legea 11 din 1991 privind combaterea concurenței neloiale etc. Din aceeaşi categorie de izvoare fac parte şi normele juridice care reglementează funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Oficiului Român pentru Drepturi de Autor sau a alor organisme similare, ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc. 2. izvoarele internaţionale Acestea sunt tratate sau convenţii internaţionale, la care ţara noastră este şi ea parte, prin ratificarea lor, ele devenind obligatorii şi aplicabile. 1) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale – 1884 A fost revizuită periodic, ultima dată în 1979, în anul 2005 având 169 de state- membru. România a aderat la această convenţie în 1920, ratificarea având loc în anul 1924. Este un tratat cu o durată nelimitată, având stabilite organe de conducere, atribuţii, buget şi structură organizatorică proprii. 2) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice – 1886 Ultima modificare datează din 1979, în anul 2005 avea 160 de state-membru. România a aderat la acest tratat în anul 1920, ratificarea în 1927. Similar Convenţiei de la Paris are structura organizatorică proprie şi un buget propriu, provenind din taxele achitate de statele membre. 3) Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale – 1970 4 4) convenţii încheiate în cadrul Uniunii (Convenţiei) de la Paris 5) convenţii încheiate în cadrul Uniunii (Convenţiei) de la Berna Cele două ultime categorii enunţate includ tratate separate, care uploads/Geographie/ curs-dreptul-proprietatii-intelectuale.pdf