Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

Povestea cartii in cuvinte si imagini Povestea cartii in cuvinte si imagini Car

Povestea cartii in cuvinte si imagini Povestea cartii in cuvinte si imagini Cartea este o comoara pentru toti cititorii. Aceasta ne ajuta in viata, ne educa si ne dezvolta imaginatia. Dar v-ati gandit cine scrie cartile? Cartile sunt scrise si ele la randul lor de oameni. Acestia isi aseaza gandurile, ideile,sentimentele si trairile pe foaia de harte dupa care, le impartasesc cu alti cititori dand din mana in mana comoara vietii. O carte trebuie sa fie bine gandita, fascinanta si sa starneasca interesul cititorului. Creatorul cartii trebuie sa dea tot ce-i mai bun pentru a face o carte senzationala. Cartea mai este numita si PORTALUL SPRE O ALTA LUME deoarece citind si iar citind intram intr-o lume uimitoare din care nu mai putem iesi. Cartile sunt comorile vietii pe care toti ar trebui sa le pretuim. Cea mai veche metoda de a transmite mesaje si povesti era prin transmitere orala (viu grai, traditie, zicatoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăblițele de lut și pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria PERGAMENTUL Papirusul a rămas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor. Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârşit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfăşura sulul. Cea mai mare parte a cărţilor din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncţilor în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărţii morţilor”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II- lea mileniu. Acest text, devenit tradiţional, era fabricat în serie de către preoţi. Exemplarele erau mai mult sau mai puţin ilustrate, după calitatea defuncţilor cărora le erau destinate. Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât şi la greci, dar pergamentul este cu totul altceva. Invenţia legendară îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii şi că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, viţel, capră, ţap şi chiar de măgar sau de antilopă, iar modalităţile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu. Pieile erau spălate, uscate, întinse, aşezate pe sol, cu blana dedesubt şi unse cu var nestins pe partea cealaltă; li se răzuia partea cu blană şi apoi erau aşezate într-un butoi umplut cu var; în sfârşit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subţiau, se lustruiau şi se decupau în funcţie de mărimea dorită. În acelaşi timp, pergamentul era un material mai solid şi mai suplu decât papirusul şi permitea zgârierea şi ştergerea. T otuşi, folosirea sa se generalizează lent şi abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărţilor. Preţul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarităţi a materiei prime, dar şi datorită costului mâinii de lucru şi timpului pe care îl cerea pregătirea sa. Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărți legate, de forma cărților din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Hristos sau chiar mai devreme. Se spune căIulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon și folosea paginile ca puncte de referință. Codex, denumit în limba română și codice,[1] (din latină codex, cis = „scoarță”, „trunchi de copac”) desemna în antichitate o reuniune de table cerate reprezentând cea mai veche formă de carte. În Evul Mediu prin codex se definea o culegere manuscrisă de legi, de documente medievale sau de orice texte vechi, de obicei cu conținut variat.[2] Cuvântul latinesc codex, întrebuințat pentru vechile manuscrise din occident, a fost preluat și în limba română, înlocuind termenul slavon de sbornic.[3] Inițial, scrierea se făcea pe scoarță de copac sau plăci de lemn. Pe lemn se putea scrie fie direct, în stare crudă, fie după ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuțit la un capăt și plat la celălalt. Pentru scriere se foloseau și tăblițe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale. Pentru acest tip de tăblițe articulate se folosea și termenul de codex. Ulterior, acest termen s-a folosit și pentru volumele, constând din pachete de coli din papirus și pergament.[4] S-au păstrat din vechime o serie de codexuri, între care și Codex Aureus, Codex Dimonie, Codex Neagoeanus, Codex Rohonczi, Codex Caioni, Codex Gigas, Codex Sinaiticus, Codexul T eodosian. Știința care studiază codexurile vechi se numește codicologie. T ermenul de „codex” se mai utilizează și în prezent, pentru a desemna colecții de standarde internaționale, ca de exemplu Codex alimentarius. Înainte de invenția și adoptarea tiparului, toate cărțile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe și rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitățile și nobilii bogați își permiteau cărți, care erau deseori legate cu lanțuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărți foloseau pergament sau piele de vițel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie. În literatura română, epoca medievală s-a manifestat diferit spre deosebire de literatura europeană medievală, necultivându-se nici poemele eroice, nicipoezia trubadurilor, nici genul alegorico-didactic (“fabliau”) sau dramaturgia medievală a miracolelor, farselor sau misterelor.[1] Au avut însă o mare răspândire romanele cavalerești, viețile de sfinți și apocrifele religioase. În Evul Mediu propriu-zis majoritatea cărților se scriau în slavonă. Așa-zisa “literatură religioasă” este o serie de traduceri de cărți bisericești, culminându-se cu Biblia lui Șerban Cantacuzino din 1688.[2] Ultimele urme ale Evului Mediu în literatura română se găsesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – traduceri de apocrife religioase de la greci, vieți de sfinți, apocalipse și scrieri escatologice. Mai târziu în Evul Mediu, cărțile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. T otuși, crearea unei întregi cărți era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină. Inventarea tiparului Doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească". În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor. În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de- a doua revoluție industrială. T otuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. T ehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină). Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea, cărțile să fie grupate după mărime. A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți. Cea mai veche carte tipărită, este Diamantul Sutra, un text al Perfecţiunii Înţelepciunii, găsită în 1907, de către arheologul Sir Marc Aurel Stein, într-o peşteră lângă Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârşit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra uploads/Geographie/ povestea-cartii-1.pdf