Remerciez-le!

Remerciez @Admin pour avoir partagé cet document gratuitement, de la manière la plus simple, en partageant sur les réseaux sociaux.

93 CZU: 82.09 EVOLUŢIA SUBCATEGORIILOR COMICULUI ÎN LITERATURA FRANCEZĂ Liliana

93 CZU: 82.09 EVOLUŢIA SUBCATEGORIILOR COMICULUI ÎN LITERATURA FRANCEZĂ Liliana GHEORGHIŢĂ, Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi Évolution des sous-catégories du comique dans la littérature française Résumé On considère qu’il existe une relation entre les structures des créations littéraires et les conditions culturelles de la société qui les génère. Les conditions culturelles, à leur tour, ne se réduisent pas aux structures socio-économiques; elles incorporent certaines conceptions d’ordre esthétique et idéologique. À partir de ces considérations, dans cet article nous nous proposons d’identifier la nature de ces liens et les conditions de représentation du niveau de développement culturel d’une nation (au début, de celle antique, et, ultérieurement, de celle française) dans la littérature s’adonnant au comique. Un autre objectif de cet article c’est de suivre l’évolution des formes ou des souscatégories du comique. Mots clés comique, humour, ironie, absurde, plaisanterie, satire, sarcasme, cynisme, esprit, humanisme, classicisme, illuminisme, romantisme, réalisme, existentialisme Abstract There is a relationship between the structure of literary text and the cultural conditions of the society that generates it. In turn, the cultural conditions cannot be reduced to the social and economic environment; they also include aesthetic and ideological concepts. This paper aims to identify the nature of these relationships and the terms of representation, Liliana GHEORGHIŢĂ 94 corresponding to the level of cultural development of the French nation, in humorous literature. Another aim is to observe the evolution of the forms, or subcategories, of humour. Keywords comic, humour, irony, absurd, joke, satire, sarcasm, cynicism, saying, humanism, Classicism, Enlightenment, Romanticism, realism, existentialism Originea râsului nu poate fi interpretată separat de originea omului. Or, fiind un instinct înnăscut al acestuia (Silvestru, 1988: 12), râsul este tot atât de vechi ca şi lumea. Cultura egipteană chiar îi atribuie râsului un loc deosebit în crearea lumii. Conform unei interpretări a apariţiei vieţii pe pământ, atât cei şapte zei ce guvernau lumea, cât şi lumina, apa, sufletul au apărut consecutiv, de fiecare dată când zeul suprem râdea. (Пропп, 1976: 33) Astfel, în cultura egipteană, râsul era interpretat ca o victorie a armoniei asupra haosului, ca o bucurie ce jubilează la înfrângerea răului, ca o forţă sufletească ce favorizează crearea noului şi a binelui. Ulterior, râsul mai capătă şi rolul de distrugător al valorilor vechi, intenţia, însă, fiind aceeaşi: de a acuza, de a pedepsi, de a executa lumea veche şi imperfectă în numele renaşterii unei lumi noi. Astfel, râsul era, în acelaşi timp, distrugere şi creare. Omul a râs când a fost creat şi a încercat să-i facă şi pe alţii să râdă, atunci când a învăţat să scrie. Originea literară a râsului, manifestată prin cântece voioase, ziceri de duh, zeflemea, o găsim în cele mai vechi scrieri ale umanităţii: în Biblie, în poemele homerice, în Povestea ţăranului elocvent (pamflet egiptean, care datează aproximativ cu anul 2000 î. e. n.), în Convorbirea unui stăpân cu sclavul său (Mesopotamia, secolul al XVIII-lea î. e. n.), ba chiar şi în Codul de legi ale lui Hamurabi. (Silvestru, 1988: 10) Concomitent cu creaţia scrisă se dezvoltă şi cea orală. Comedia timpurie, ca EVOLUŢIA SUBCATEGORIILOR COMICULUI... 95 formă literară şi artistică a umorului, îşi trage originea din ritualurile dionisiace din Grecia. În timpul procesiunii în cinstea Zeului Dionis se jucau scenete mimice, se făceau glume şi critici brutale la adresa anumitor persoane, se dădea frâu liber acţiunilor, cuvintelor şi batjocurilor. Această modalitate folclorică de oprobriu a fost un mijloc de materializare a râsului popular, sărbătoresc, vesel, plin de viaţă, dar şi un mijloc măreţ de polemică individuală şi publică. Astfel, veselia desfrânată a petrecerilor dionisiace conţinea atât germenii nedezvăluiţi încă ai satirei fine, cât şi acei ai umorului sincer, deschis, grosolan, fără restricţii în expresii verbale, sentimental, întâlnit ulterior în opera lui Rabelais. (Bahtin, 2004: 17) La originea istorică a râsului se conturează o caracteristică de bază a acestuia: scopul primordial al serbărilor populare era de a jubila victoria forţelor de producere a vieţii. În acest sens, râsul înlătura obstacolele din calea fericirii şi bunăstării umane. (Борев, 1970: 37) Este important de menţionat că satira antică timpurie se deosebea de cea modernă. La începutul dezvoltării sale ea se adresa de la persoană la persoană, având un caracter individual, dezvăluind o atitudine personală concretă, o senzaţie nefavorabilă sau o ostilitate a autorului. Actualmente, satira se distinge prin caracterul său social, având la bază un ideal estetic bine determinat sau o normă socială precisă; batjocura sa vizează vicii sociale, orânduiri sociale şi răul în general. De altfel, modernismul satirei începe în secolele I–II e. n., atunci când consolidarea statalităţii la Roma impune o normativitate în gândire şi valori diferenţiind net binele şi răul, pozitivul şi negativul. În acest context, se remarcă creaţia lui Iuvenal, satira poetică a căruia conţine mesaje de ordin social: diferenţierea claselor, asuprirea maselor populare, Liliana GHEORGHIŢĂ 96 nedreptatea socială. Cu timpul, satira lui Iuvenal a devenit proverbială. Antichitatea a prezentat deci un teren favorabil în privinţa constituirii primelor forme ale comicului – gluma, ironia şi satira (din cele opt subcategorii ale comicului), precum şi în manifestarea lor în genul liric (se pare că poetul Susarian din Megara e cel care, în secolul al VI-lea î. e. n., a scris prima comedie în versuri, adunând şi modelând procedee folclorice), în genul epic (Plaut, Apuleius etc.) şi în cel dramatic (Aristofan etc.). (Panaitescu, 2002: 156) Antichitatea greacă a descoperit şi a dezvoltat ironia ca o modalitate a atitudinii estetice faţă de realitate şi i-a determinat o structură artistică deosebită, creând rolul unui bufon-ironist, care o face pe prostul cu scopul de a evidenţia neajunsurile omeneşti. Din acest motiv apare tendinţa interioară a ironiei de a se cristaliza ca o structură particulară de specie literară. Definiţia clasică a ironiei a fost formulată în antichiate de Aristotel: ironie înseamnă a spune un lucru pentru a menţiona contrariul său. Filozoful considera că ironia este râsul cel mai potrivit pentru un om liber. Or, cel care o practică stimulează râsul pentru a-şi satisface plăcerile proprii, iar bufonul îi distrează pe alţii. Maestrul indiscutabil al ironiei se consideră a fi Socrate, care apare ca un “mare deschizător de drumuri al evoluţiei întregi ai comicului”. (apud Morier, 2001: 89) Evul Mediu se prezintă ca o epocă de formare a lumii noi: a statelor, a culturii, a limbilor, a creştinismului; o epocă ce tindea spre stabilitate, care se afirma, se realiza cu greu din cauza mai multor factori, printre care migraţiile popoarelor, cruciadele creştine, epidemiile teribile, autocraţia catolică etc. Această perioadă este cea mai lungă în istoria omenirii, de la Hristos încoace, deoarece au fost necesare secole pentru constituirea noilor naţiuni, a noului stil de viaţă, a unei noi mentalităţi, a unei societăţi progresive, precum şi pentru maturizarea unei literaturi profunde. EVOLUŢIA SUBCATEGORIILOR COMICULUI... 97 În ceea ce priveşte comicul medieval, unii cercetători susţin că în acest răstimp în genere nu s-a râs. Or, nenorocirile şi suferinţele cauzate de istorie nu prea le lăsau europenilor timp pentru veselie. De aceea, râsul nu a lăsat urme în puţinele opere de creaţie ale medievalităţii timpurii. În schimb, cultura râsului este pe deplin răspândită în viaţa neoficială, opusă celei creştin-ideologice, a poporului. Râsul, recunoscut ca o victorie a optimismului şi a progresului, se afirmă în cadrul procesiunilor de carnaval, al spectacolelor de bâlciuri, a circurilor timpurii, atât de specifice Evului Mediu, fapt ce constituie o dovadă a dezvoltării individualităţii umane. Comicul popular devine personalizat şi se afirmă, în special, în pieţe, prin creaţiile de parodie, prin glumele ascuţite ale măscăricilor sau ale proştilor, conform terminologiei medievale, prin exprimările grosolane stihiinice. El nu lipseşte, aşadar, în viaţa cea de toate zilele şi reuşeşete chiar să pătrundă în cultul bisericesc, prin organizarea unor sărbători, precum ar fi cea a nebunului, a prostului, a măgarului etc. Savantul de origine rusă Mihail Bahtin consideră procesiunile de carnaval o continuare a tradiţiilor saturnaliilor romane, definindu-le ca o sărbătoare a timpului, o sărbătoare a devenirii, a reformelor şi a constituirii valorilor noi. (Bahtin, 2004: 10) În pofida predominării unor atitudini cu totul necontrolate, a unor exprimări grosolane, a unor contraste simpliste, comicul medieval popular nu este lipsit de o motivaţie estetică bine definită: conştientizarea imperfecţiunilor individuale şi chiar sociale şi tendinţa de a schimba realitatea spre bine. Literatura cunoaşte comicul mai cu seamă după secolul al XII-lea. Textele literare din epoca dată atestă evoluţia formelor comicului medieval. În această perioadă, subcategoriile comice se dezvoltă în dependenţă de genurile literare, acestea aflându-se, la rândul lor, la etapa de cristalizare. O realitate culturală specifică a Europei Occidentale din perioada secolelor IX–XII o reprezintă răspândirea cântecelor de Liliana GHEORGHIŢĂ 98 vitejie, contemporane evenimentelor tratate, interpretate de trubaduri, cu acompaniament de instrumente, la târguri, castele, serbări şi pelerinaje. Iniţial, aceste poeme epice au un caracter războinic şi cavaleresc, accentuat de nuanţa religioasă a evenimentelor. Ulterior, naraţiunile eroice capătă un colorit fantastic şi miraculos, ceea ce favorizează dezvoltarea artei parodiei (considerată drept germene al comediei). Faptele de arme incredibile, înfrângerea a tot felul de uriaşi sau monştri fantastici, continua jertfă de sine pentru credinţa şi fidelitatea faţă de jurăminte încep să-şi caute, toate, nişte replici relaxante. Viziunea uploads/Litterature/ gheorghita-evolutia-subcategoriilor-constructii-vol1.pdf